Misterul, amantul mintii incetosate

...
De ce iubim atat de mult Misterul? Care este natura relatiei noastre cu necunoscutul?
Iata niste intrebari nascute din numeroasele dialoguri pe care le-am purtat in ultimele luni, uneori chiar pe acest blog, vezi comentariile de la Mitul lui Iisus.
Personal, nu am o problema cu misterul. Ma simt destul de confortabil cu faptul ca sunt inca multe de aflat in lumea asta. Frustrarea mea este generata de mentalitatea cu care unii dintre semenii nostri abordeaza Misterul.

Exista o categorie care nici nu vor sa inteleaga ce anume sta in spatele vreunui mister. Probabil motto-ul lor este versul lui Blaga "eu nu strivesc corola de minuni a lumii". Nu numai ca le place starea de fapt dar sunt convinsi ca destramarea unui mister va saraci omenirea de niscai valori spirituale. Firi artistice si contemplative, ei simt un fior inefabil pe sira spinarii la mirosul prafuit al oricarui Mister. Daca incerci sa luminezi nitel lucrarea, vei fi brusc oprit si catalogat drept bruta insensibila fara pic de simt artistic.

O alta categorie este cea a misticilor care considera ca oamenii sunt incapabili de intelegerea legilor divinitatii. Din moment ce dumnezeu este sursa oricarei cunoasteri, alfa si omega, ar fi peste puterea muritorilor sa caute sa inteleaga vointa domnului, nu-i asa? Desi orice cercetare a Misterului este tratata aprioric ca un sacrilegiu, atitudinea fata de rezultatul demersului stiintific difera in functie de concordanta lui cu dogma.
Domeniile fara implicatii religioase sunt ignorate iar cercetarea este daca nu chiar incurajata, macar tolerata. Medicina este un bun exemplu; astazi vezi foarte rar inalte fete bisericesti care prinse de o apendicita acuta se feresc de bisturiul chirurgului recurgand la comprese cu musetel.
Daca insa eforturile savantilor se concretizeaza in descoperiri care contrazic dogma antica, rezistenta misticilor la stiinta devine acerba iar opozitia lor frizeaza de cele mai multe ori ridicolul si denota o crasa ignoranta. Biologia este un astfel de caz iar subiectul controversei este evident evolutionismul pe care anul acesta il celebram. Este interesant faptul ca pana si cei mai inversunati detractori ai lui Darwin s-au tratat cel putin o data in viata cu un antibiotic diferit de penicilina.
De ce este acest lucru relevant?
Initial penicilina era eficace impotriva majoritatii bacteriilor. Dupa doar cateva decenii de utilizare, in cazul majoritatii bacteriilor cunoscute s-au selectat acele subtipuri care secretau penicilinaza, o enzima care inactiveaza cel mai vechi antibiotic. Cel mai bun exemplu ca evolutia functioneaza este tocmai aceasta cursa a inarmarii intre farmacisti si bacterii de care beneficiaza oricine, indiferent daca-l credem pe Darwin sau nu. Din pacate este foarte greu sa le subliniezi misticilor aceasta fractura in logica lor si sa-l acuzi de niscai ipocrizie pe creationistul care nu se trateaza cu antibioticul natural “lasat de dumnezeu” si alege unul de sinteza creat pentru a veni de hac evolutiei bacteriilor, care s-au "inarmat" printr-un proces similar care a creat diversitatea vietii pe Pamant. Atitudinea lor fata de Mister ii impiedica sa chestioneze explicatiile pe care dogma le aduce. Sunt multumiti cu cat cred ca stiu dintr-un domeniu si refuze sa se instruiasca. Mintea lor este total opaca la argumente care contrazic dogma si de cele mai multe ori le lipsesc chiar notiunile stiintifice elementare necesare intelegerii unor fenomene simple.

Auto-multumirea cu stadiul actual la care se afla cunoasterea sa este cel mai mare deserviciu pe care si-l poate face omul contemporan. Alegerea netulburarii misterului si a mentinerii ignorantei doar pentru a nu deranja niste idei caldute si explicatii comode este o crima asupra intelectului.

Totusi, Misterul este intr-adevar frumos dar trebuie sa ne atraga doar ca o provocare de a ne autodepasi in incercarea de a-l rezolva.
...

Viata fara rai

...
Raiul face parte integranta din fiecare religie. Sub diferite denumiri, conceptul de loc binecuvantat in care se duc dupa moarte sufletele celor virtuosi reprezinta rasplata promisa adeptilor in schimbul practicarii fervente a credintei lor. Este usor de inteles de ce notiunea de rai este asa de atractiva. Cine nu-si doreste sa dainuiasca vesnic, lipsit de griji, fericit? Haideti sa trecem cu eleganta peste lipsa dovezilor care sa ateste ca un astfel de loc ar putea sa existe si sa exploram dimensiunea logica a acestui ipotetic spatiu.

Raiul lobotomizatilor
Empatia, compasiunea pentru semenii aflati in suferinta reprezinta una dintre principalele calitati necesare accederii in rai. Se presupune ca virtuosii, dupa o viata plina de fapte marete, dovedindu-si atat credinta in divinitate cat si compasiunea pentru semenii sai vor ajunge in rai. Sau mai bine zis, sufletele lor vor ajunge in rai. Se pune intrebarea ce existenta vor avea aceste suflete odata ajunse in locul fericirii supreme? Cum vor putea ele sa fie fericite stiind ca miliarde de alte suflete ard in iad, mistuite de focul gheenei dupa o viata pacatoasa? Se presupune oare ca sufletele sfintilor plini de compasiune isi pierd instantaneu capacitatea de empatizare cu sufletele semenilor din iad? Cum va putea oare sufletul mamei virtuoase sa fie fericita in rai cand sufletul fiului ei, criminal in serie, arde pentru o vesnicie in cazanele diavolului?
Pentru a reconcilia aceste conditii incompatibile, suntem obligati sa presupunem ca sufletele sfintilor sunt intr-un fel "lobotomizate emotional" instantaneu odata cu intrarea in paradis, uitand atat de existenta raului in sine cat si de existenta vietii de pe Pamant, cu tot ce presupune ea.
“Fericiti cei saraci cu duhul” ar putea fi completat cu “uitarea iti aduce fericirea”.

Raiul monoton
Sa trecem totusi si peste aceste fracturi de logica si sa ne ducem rationamentul critic mai departe. Biserica ne invata ca omul trebuie sa-si infranga dorintele neconforme dogmei, sa duca o viata virtuoasa in speranta mantuirii. Asadar, daca duci o viata sfanta si-ti infranezi toate dorintele neconforme credintei, ajungand in rai vei descoperi ca nu ai cum sa fii fericit deoarece nici acolo nu te vei putea manifesta liber.
Sunt preoti care ridica si mai mult stacheta si pretind ca nu ajungi in rai decat daca reusesti sa nici nu mai poftesti la ceea ce nu este conform dogmei. Dupa ei, ajungi in rai doar daca de-a lungul existentei tale pamantene ajungi sa-ti reprimi atat de mult dorintele neconforme credintei incat reusesti sa nici nu-ti mai doresti altceva decat o viata de sfant.
Astfel, odata ajunse in rai, sufletele monocrome ar duce o existenta uniforma, neschimbata in timp, fara sa-si doreasca schimbare si fara nevoia de reguli care sa interzica deviatia.

Raiul, unealta dictatorilor
Revenind cu picioarele pe pamant, sa ne oprim asupra impactului pe care-l are notiunea de rai asupra societatii de ieri si de azi.
Una dintre realitatile existentei pe Pamant este competitia acerba pe resurse. In ultimele decenii s-au facut pasi importanti in directia canalizarii competitivitatii si a limitatii reactiilor ei adverse. Daca in trecut, doua state aflate in competitie ajungeau imediat la razboi, astazi exista parghii economice mai rafinate, cu pierderi mai mici de vieti omenesti dar poate cu acelasi ierarhie finala. Nici religiile nu sunt straine de aceasta lupta pentru suprematie, fiind angrenate intr-un etern joc al puterii la nivel global, unele recurgand inca la “razboaie sfinte”...
Omul obisnuit, care traieste o viata plina de frustrari, de la foarte marunte pana la foarte importante, reprezinta principala masa de manevra in acest carusel al puterii. Vulnerabilitatea principala o omului este tocmai notiunea de rai.
Mai concret, ideea de viata de dupa moarte a fost si inca este motorul nefast al razboaielor religioase sau patriotice. Ducand o viata plina de neajunsuri, omul intelege ca oricum nu are prea multe de pierdut in aceasta existenta si este dispus sa-si dea viata in schimbul promisiunii raiului etern si ferice pe care i-o face clericul sau politicianul exaltat.
Haideti sa ne inchipuim ce greu ar fi pentru sefii de stat care ar incerca sa trimita la razboi un popor de oameni care nu ar crede in existenta vietii de apoi. Cine si pentru ce si-ar risca bunul cel mai de pret? De-a lungul timpului, oamenii au murit pentru Hristos, pentru Islam, pentru libertate, pentru rege, pentru patrie s.a.m.d. Toti aveau ceva in comun. Stiau ca se duc in rai.

Viata fara rai
Din pacate, oricat de mult s-ar stradui rationalii sa conteste plauzibilitatea raiului, majoritatea oamenilor nu-si va abandona speranta ca vietile lor pline de frustrari vor fi in vreun fel rasplatite.
Haideti sa-i facem sa inteleaga ca singura rasplata poate sa vina doar in aceasta viata pe care suntem cu totii datori sa ne-o facem fericita.
...

Infinitezimala probabilitate

...
Tema existentei unei entitati supreme are darul de a polariza foarte mult orice dezbatere, majoritatea oamenilor avand de zis ceva special in legatura cu divinitatea. Oamenii se diferentiaza semnificativ nu numai din punctul de vedere al felului in care-l percep pe dumnezeu, insasi existenta acestuia fiind subiectul multor nuantari si controverse.

In urma cu cateva saptamani am initiat pe acest site un survey printre care imi solicitam cititorii sa raspunda la intrebarea "Cat de siguri sunteti ca exista Dumnezeu?" Mi-am invitat prietenii, colegii si cunoscutii sa-mi viziteze blogul cu gandul sa raspunda anonim si sincer. Am asteptat cu nerabdare momentul in care contorul mi-a afisat primele 100 de voturi, prilej care merita cateva comentarii.

Am folosit scara in 7 trepte propusa de Richard Dawkins in "The God Delusion" – Himera credintei in Dumnezeu.

Rezultatele au fost intrucatva surprinzatoare: mai mult de doua treimi dintre repondenti au considerat ca sunt foarte putine sau nule sansele ca Dumnezeu sa existe, treptele 6 si 7.

Distributia raspunsurilor este foarte diferita de ceea ce vedem astazi in Romania, unde tot mai multi oameni se declara chiar foarte credinciosi si numai perspectiva unei astfel de intrebari ii face sa-si scuipe in san. Cu siguranta ca cititorii mei sunt mai intelegenti decat ai lor :)

Optiunea mea personala se indreapta catre treapta 6 deoarece consider ca nu am cunostinta de vreo dovada experimentala care sa contrazica categoric existenta unei creator. Mai mult, nici macar nu-mi pot imagina vreun experiment care sa-si propuna cu succes un astfel de obiectiv.

Totusi, estimez ca infinitezimala probabilitatea existentei unei fiinte supreme si de aceea pot fi considerat de facto ateu.
...

Pisicile si testosteronul

...
Exista un munte de dovezi care confirma originea evolutionista a omului dintr-un stramos comun cu al maimutelor antropoide. Pentru a intelege mai bine felul in care oamenii privesc religia si autoritatea este necesar sa aruncam o privire in lumea animala.
Mamiferele traiesc fie solitar, fie in grupuri de mai multi indivizi, in acest din urma caz dezvoltandu-si o viata sociala surprinzator de complexa. Si la maimutele antropoide moderne vedem aceste categorii: in vreme ce urangutanul traieste solitar, gorilele, cimpanzeii si bonobo traiesc in grupuri conduse de un mascul alfa in primul caz, de un grup de masculi dominanti in cel de-al doilea si de un grup de femele in ultimul exemplu.
In comunitatea stiintifica nu exista vreun dubiu referitor la faptul ca omul a evoluat dintr-o maimuta antropoida cu organizare sociala de grup. Dezvoltarea sintaxei, a comunicarii structurate care sta la baza diferentierii noastre de celelalte maimute antropoide, este un proces de durata care presupune o interactiune cvasi-permanenta, practic imposibila in cazul alternativei, traiul solitar.
Nu la fel de clar stau lucrurile in privinta tipului de organizare sociala pe care il aveau stramosii nostri. Nu am cunostinta de dovezi care sa certifice cine era la conducerea clanurilor de oameni primitivi.

Totusi, nu rezist tentatiei de a specula putin pe aceasta tema, utilizand modelele surogat ale maimutelor antropoide moderne:

1. Femeile la putere
Maimutele bonobo sunt foarte asemanatoare din punct de vedere fizic cimpanzeilor. Diferentele notabile sunt legate de interactiunile de grup.
Viata lor este destul de pasnica, foarte promiscua dupa standardele morale ale oamenilor. Se face foarte des sex, mult dincolo de nevoile stricte de procreere ale speciei. Deloc surprinzator ar spune unii, exista mult mai putine conflicte in si intre grupurile de bonobo. http://www.bonobo.org/whatisabonobo.html

2. Barbatii la putere
In contrast cu rudele lor foarte apropiate, grupurile de cimpanzei sunt conduse de cativa masculi foarte agresivi iar violenta si cruzimea apar deseori in si intre grupurile lor.

3. Barbatul la putere
Gorilele traiesc in clanuri conduse de un singur mascul dominant care este si singurul care se reproduce avand la dispozitie un harem de femele. Atata vreme cat este puternic si viguros, pozitia masculului dominant nu este contestata dar, inevitabil, vine vremea cand el va fi detronat de catre tinerii vagabonzi aflati in cautarea unui harem accesibil.

Odata cu descoperirile din domeniul geneticii, s-au cuantificat diferentele dintre ADN-urile omului si cele ale maimutelor antropoide moderne.
Diferenta dintre om si bonobo este aproximativ identica cu cea dintre om si cimpanzeu si mai mica decat cea dintre om si gorila. Cu toate acestea, ma aventurez sa cred ca grupurile sociale ale stramosilor nostri au fost conduse mai degraba de barbati decat de femei. Iata argumentele pe care ma bazez:

A. Violenta
Istoria omenirii este un lung sir de violente, atrocitati, exterminari, genociduri, in general agresivitate extrema comandata mai degraba de indivizi pulsand de testosteron decat de mame care vroiau sa-si protejeze copiii.

B. Religiile
Supranaturalul a aparut foarte timpuriu, in zorii umanitatii, simultan cu dezvoltarea sintaxei si a dorintei de explicare ale fenomenelor naturale spectaculoase pe care primitivul nu avea cum sa le inteleaga. Evident ca astazi, la adapostul secolelor de stiinta, zambim superior cand aflam ca, pana nu demult, Pamantul era plat iar fulgerele erau armele prin care masculul superdominant, dar in acelasi timp nevazut, isi pedepsea supusii pentru cine stie ce vina reala sau imaginara.
http://gandirerationala.blogspot.com/2009/02/misticism.html
Nu am cunostinta de vreun panteon, inca cu adepti sau extinct, care sa fie "condus" de vreo divinitate care sa fie perceputa altfel decat ca fiind de gen masculin. Divinitatile de gen feminin au ocupat si inca ocupa un rol secundar de mame si sotii, anexe ale adevaratilor stapani ai lumii.
Cunoscand tendinta evidenta a oamenilor de a antropomorfiza toate fenomenele universului, este usor de inchipuit ca panteonul oamenilor primitivi reflecta indeaproape organizarea propriei lor ordini sociale.

Diferentele dintre modelele de organizare sociala ale mamiferelor si ale tuturor maimutelor antropoide, inclusiv cel al oamenilor primitivi, tin de diferentele dintre complexele multigenice care s-au selectat de-a lungul multor generatii. Fascinante mi se par implicatiile relatiei oamenilor cu autoritatea.

1. Daca, prin reducere la absurd, am fi evoluat dintr-o specie solitara am fi avut o foarte mica aderenta la reguli.
2. In cazul in care femeile satisfacute sexual ar fi condus grupurile sociale ale stramosilor nostri, procesul natural de luare a deciziilor ar fi fost probabil unul consensual, mult mai aproape de valorile democratice moderne.
3. Respectul pentru autoritatea impusa prin forta unui mascul agresiv este cea care a marcat dezvoltarea speciei noastre. Presiunile evolutioniste din mediul inconjurator au favorizat selectia genelor care au determinat acceptarea autoritatii discretionare masculine, clanurile astfel organizate social avand mai mult succes in zorii umanitatii, cand omul era inca atat de fragil in comparatie cu pericolele care il pasteau la tot pasul.
4. Conformismul, spiritul de turma si lipsa de initiativa sociala care ne anima sunt produsele secundare ale respectului pentru autoritate supra-selectat genetic.

Adeptii umanismului secular sunt mai degraba un accident genetic, mult mai greu de inregimentat in structuri autocratice, corespondentul lor din lumea animala fiind mai degraba pisica. De aceea, ca sa-l parafrazez pe Richard Dawkins, este si mult mai greu de organizat o sleahta de pisici in comparatie cu una de caini, in care toti vor asculta de masculul dominant.

Vi se pare familiar cumva ultimul paragraf?
...

Filtre mentale

...
S-a intamplat vreodata sa discutati in contradictoriu cu persoane inteligente si sa va intrebati cum de nu reusiti sa va intelegeti? Eu recunosc ca da. “Cum este posibil sa fiu contrazis pe marginea unor teme in care ma simt expert? Cu siguranta respectivul este idiot... sau incult, prostanac, sarac cu duhul, ratacit, confuz, nebun, delirant, ilogic, fanatic...” cum vreti dumneavoastra. Oricat de facila mi s-ar parea aceasta explicatie, in cele mai multe cazuri nu este satisfacatoare. Am avut numeroase si aprinse controverse cu creationisti educati, inteligenti cu care din pacate nu am ajuns la niciun rezultat, astfel incat m-am intrebat daca nu cumva imi scapa ceva. Raspunsul l-am gasit in diagrama dezvoltata de Chris Argyris de la Harvard Business School si Don Schon de la MIT, "The Ladder of Inference".In zilele noastre, portile cunoasterii s-au deschis pentru toti, gratie internetului. Pusi in fara unor intrebari dificile, cum ar fi aparitia vietii pe pamant, oamenii ajung la concluzii diferite datorita faptului ca, voit sau nu, selecteaza puternic din multitudinea de informatii relevante doar pe acelea care se potrivesc sistemului lor de valori. Este iluzoriu sa cred ca un om convins ca Biblia spune adevarul cuvant cu cuvant va accepta explicatia evolutiei omului dintr-un stramos comun cu maimutele antropoide cand asta pentru el inseamna sa arunce la cos idei foarte convenabile.

“Cum adica omul este si el un animal? Cum ar arata lumea fara credinta cand notiunile de bune si rau vin de la dumnezeu? Oare diversiunile evolutioniste nu-i fac pe oameni mai egoisti, mai pacatosi, mai rai?”

Poate veti spune ca este datoria fiecaruia sa-si formeze convingerile abia DUPA parcurgerea informatiilor relevante acestui subiect si ca ar trebui ca oamenii sa-si testeze regulat convingerile luand in calcul noile informatii relevante subiectului. Sa fim totusi realisti! Pentru majoritatea oamenilor "fereastra" de timp in care isi cauta "filozofia" de viata se inchide timpuriu, la inceputul decadei a treia de viata. Odata ce au imbratisat, cu argumente solide sau nu, creationismul sau evolutionismul, in mod exceptional mai vedem "transferuri", intr-un sens sau altul, dupa varsta de 30 de ani. Filtrele emotionale pe care ni le construim ne fac sa selectam informatia pe care o luam in calcul atunci cand tragem concluzii pe teme complexe, care necesita documentare serioasa.

Tu ce filtru ti-ai instalat?
...

Medicina alternativă

...
A fost o vreme când medicul și șamanul se înghesuiau la capătâiul bolnavului, fiecare încercând să-l vindece cu metodele proprii. Unul se grăbea să lase sânge și să “echilibreze” umorile organismului iar celălalt invoca spiritele benevolente și le alunga pe cele malefice. E adevărat că pe atunci Soarele se învârtea în jurul unui Pământ plat iar fenomenele atmosferice erau capriciile unor personaje supranaturale. Privind contextul istoric realizăm că cele două personaje mai sus amintite, deși diferite în aparență, erau esențialmente similare. Învățăceii lui Galen și Paracelsus acceptau fără critică postulatele maeștrilor iar șamanii perpetuau mituri vechi de secole. Nici unii, nici alții nu considerau necesar să-și verifice afirmațiile într-o eră în care experimentul nu era utilizat nici măcar în legătură cu legile fizicii. Să ne amintim că până la Galileo Galilei toată lumea considera că o ghiulea cade mai repede decât un bob de mazăre. Era de “bun simț” să consideri că obiectele mai grele cad mai repede decât cele mai ușoare dar pentru multe milenii nu s-a gândit nimeni să verifice.

Apariția și dezvoltarea științei moderne pe baza metodei științifice a făcut diferența dintre mit și realitate în fizică și în alte științe exacte. În medicină lucrurile stau încă altfel, din păcate.

Bolile de care suferă oamenii sunt afecțiuni multifactoriale de o complexitate încă nedeslușită complet. În plus, evoluția maladiilor nu este liniară, simptomele se pot remite de la sine și câteodată corpul uman este capabil de a învinge de unul singur boli foarte grave.

Pentru a se elimina influența abilităților naturale ale organismului de a combate boala trebuie sa facem uz de statistică atunci când evaluăm eficacitatea și siguranța oricărui medicament sau intervenție medicală. Cu alte cuvinte, niciodată cazuri izolate de vindecare nu reprezintă dovezi științifice, oricât de spectaculoase ar fi evoluțiile pacienților. Este nevoie de studii efectuate pe loturi de mii de pacienți în care jumătate dintre ei primesc medicamentul studiat iar cealaltă jumătate primește placebo, o tabletă inactivă. Este de dorit ca nici pacientul și nici investigatorul să nu știe ce fel de tabletă sau tratament primește primul, rezultatele urmând să fie înregistrate cu obiectivitate și raportate unei comisii centrale care mai târziu va analiza rezultatele și va trage concluziile. Pe scurt, trialurile clinice dublu orb, randomizate, cu control placebo stau la baza metodei prin care medicina își face intrarea în rândul științelor exacte. Este echivalentul medical al experimentului cu ghiuleaua și bobul de mazăre din fizică.

Așadar, dacă un medic, renumit sau oarecare, pretinde că a descoperit un nou medicament sau metodă terapeutică, trebuie să fie pregătit să întâmpine rigoarea comunității științifice, așa numitul “peer review”, care vor analiza critic felul în care acesta a ajuns la concluzii. Numai după ce trece examenul acestei analize obiective orice nouă metodă intră în curentul general al medicinei și încetează a mai fi “alternativă”. Ducând mai departe analogia cu fizica, dacă vreun fizician renumit pretinde că a descoperit o lege alternativă a gravitației, bazându-se pe câteva experiențe personale, va trebui să convingă prin experiment predicțiile noii teorii alternative.
Firește că în medicină lucrurile sunt mai complicate dar în esență diferențele vin din gradul mare de eroare al măsurătorilor experimentale individuale din medicină si nu din cauza faptului că, în această ramură, metoda științifică nu s-ar putea aplica. Măsurarea efectului unei medicații are variații atât de mari încât fără statistică și fără a utiliza loturi numeroase de pacienți nu putem să înregistrăm rezultate coerente și să tragem concluzii consecvente. Evident că povara strângerii dovezilor cade în sarcina celor care propun alternativele.

Medicina bazată pe dovezi este conceptul care reunește principiile cercetării medicale prin care orice nou medicament sau procedură medicală trebuie să-și dovedească atât eficacitatea cât și siguranța prin trialuri clinice. La fel ca în cazul altor științe, argumentul autorității și experienței în domeniu nu ține locul experimentului menit să impună o nouă teorie sau lege fizică.

Așadar, așteptăm cu interes ca adepții homeopatiei, acupuncturii și ai altor alternative medicale să convingă comunitatea științifică prin studii clinice, dublu orb, randomizate cu control placebo. Deocamdată nu au
făcut-o iar numeroasele studiile publicate pe aceaste teme au mari probleme de design și de aceea nu pot fi luate în serios. Din păcate, există mult prea mulți medici care exploatează, din ignoranță sau interes, atât complexitatea conceptului de medicină bazată pe dovezi cât și laxitatea cadrului juridic și profesează pe bani frumoși o așa-zisă medicină alternativă temporizând de multe ori actul medical veridic, jucându-se cu speranțele pacienților. La această stare de fapt concură și starea deplorabilă în care se află atât sistemul sanitar cât și educația sanitară a populației unei țări mai degrabă orientate spre misticism decât spre rațional.

Sănătate tuturor!
...

Destinul

...
Cu greu putem găsi un cuvânt cu mai multă greutate decât acesta. Poeţii i-au închinat ode, compozitorii simfonii iar cei mai mulţi oameni simpli i-au pus în cârcă toate ratările lor, resemnându-se.
Importanţa acestei noţiuni este relevată şi de dezvoltarea unei adevărate industrii dedicate aflării şi influenţării viitorului. Câte persoane nu plătesc bani grei vrăjitorilor, astrologilor şi altor personaje oculte care pretind că pot să le asigure o soartă mai bună?
Pe moment, haideţi să-i invităm pe mistici să-şi explice metodele de aflare a viitorului iar noi să facem un exerciţiu mintal pe marginea noţiunii de destin.

Se poate cunoaşte în avans destinul cuiva?
Sunt doar două răspunsuri posibile. Las deoparte varianta negativă, caz în care toată zbaterea misticilor este de prisos. Să presupunem totuşi, prin reducere la absurd, validitatea variantei pozitive, exerciţiu care ne duce la următoarea întrebare:

Ce facem cu informaţia primită?
La prima vedere, această dilemă pare nelalocul ei. Cum să nu te ajute o informaţie despre soarta ta? Mai ales dacă afli ceva cu adevărat important… Puţină lume sesizează impasul în care va cădea imediat orice care este hotărât să schimbe ceea ce îi este scris.

Pot să-mi schimb destinul?
Dacă vei lua toate măsurile necesare unui eveniment tragic asupra căruia ai fost avertizat şi vei reuşi să eviţi catastrofa însemnă că aceea a fost soarta ta, iar primul scenariu care ţi s-a pus în faţă a fost unul fals, nu-i aşa?
În cealaltă eventualitate suntem foarte îndreptăţiţi să strigăm din toţi plămânii:

La ce bun toată această zbatere, dacă tot nu pot să-mi schimb destinul?
Iată câteva întrebări importante care ar trebui să ni le punem atunci când visăm cu ochii deschişi la o soartă mai bună.
De fapt, remarc cu cinism că mulți oameni nici nu vor neapărat să-și cunoască destinul şi să afle dinainte ce viaţă mediocră vor avea ci tânjesc după un destin glorios şi sunt gata de orice pentru acest lucru. Chiar şi să se mintă pe ei înşiși.

Tu ești mai bun decât atât! Știi că modelarea viitorului tău îți este la îndemână...
...

Ce te face pe tine special?

...

Am fost acuzat de nenumărate ori că nu înțeleg creștinismul în general și ortodoxismul în particular. De aici și ideea structurării punctelor mele de vedere pe marginea acestui subiect.

Spre norocul meu, îndoctrinarea religioasă la care am fost supus în copilărie a fost mult mai “moale” decât în cazul altora, iar multitudinea de interacțiuni complexe la care am fost supus de-a lungul dezvoltării mele a permis formarea unei gândiri neinfluențate de supranatural. Cu toate acestea, sunt din ce în ce mai interesat de înțelegerea fenomenului religios, întrucât acesta marchează extrem de puternic existența marii majorități a semenilor noștri în mod direct și existența tuturor oamenilor în mod indirect.

Oamenii în general sunt atât de marcați de realitatea imediat înconjurătoare încât pentru a nu fi subiectivi este nevoie să avem o perspectivă cât mai largă. Așadar, în cele mai mult de 200 de state de pe glob activează mai mult de 4200 de religii, conform www.adherents.com deși în ciuda acestui număr impresionant de credințe doar câteva au cu adevărat o anvergură importantă.

Interesant este că toate aceste religii au doctrine diferite și postulează afirmații de cele mai multe ori contradictorii care evident nu pot fi adevărate simultan. Un observator obiectiv, care ar dori să afle răspunsul la întrebarea “care religie este cea adevărată?” din răspunsurile semenilor săi, ar primi răspunsuri extrem de diferite în funcție de zona geografică.
Culmea este că oamenilor li se pare normal ca un indian să fie hindus, un arab să creadă în Allah iar un spaniol să se roage la Fecioara Maria. Explicația este că, într-o proporție covârșitoare, copiii sunt îndoctrinați cu religia părinților săi.

Cred că este clar pentru toată lumea care ar fi rezultatul unui eventual sondaj de opinie efectuat în România.

Creștinismul este pe de-o parte cea mai răspândită religie dar pe de altă parte este și cea care cuprinde cele mai multe curente desprinse de-a lungul timpului din trunchiul ei comun. Exact ca în cazul unui copac la care, privind doar corola, nu putem spune care rămurică este demna urmașă și continuatoare a trunchiului și în cazul creștinismului este greu de argumentat care cult este mai “autentic”.
Dacă căutăm rămurica autohtonă vom avea surpriza de a descoperi că ortodocșii români reprezintă puțin sub 0,3% din populația omenirii. Cu toate acestea, din majoritatea discuțiile pe care le-am purtat cu ortodocși cucernici am înțeles că ortodoxia românească și nu cea rusă, greacă sau sârbă, ca să nu mai vorbim de greco si romano-catolici, ar fi religia “dreaptă” și “adevărată”.








Ajuns în acest punct, în mintea mea se nasc următoarele întrebări importante:

De ce dumnezeu nu-i iubește pe toți oamenii în egală măsură?

Dacă într-adevăr ortodoxia este religia adevărată și doar cei care se “despătimesc” respectând canoanele bisericii ortodoxe române ajung în rai, ce șansă are un polinezian, un maor sau un kenian fără acces la internet să afle măcar care este calea cea dreaptă?

De unde această aroganță de a pretinde că dumnezeu doar pe tine te iubește?

Ce te face pe tine special?

...

Metoda ştiinţifică

Importanţa metodei ştiinţifice este covârşitoare. Puţine dintre achiziţiile omenirii pot rivaliza cu ea. Abordarea obiectivă a realităţilor universului, formularea de ipoteze de lucru care mai apoi sunt verificate prin experiment, închegarea unor teorii care sunt capabile să facă predicţii, au stat la baza imensul progres înregistrat de omenire în ultimele secole, cu precădere în ultimele decenii.
Din păcate, constatăm tot mai des că fundamentele metodei ştiinţifice nu sunt suficient de cunoscute, iar o mare parte a semenilor noştri au încă neclarităţi şi confuzii.

Istoric
Grecii antici, poate tocmai din cauza înclinaţiei lor către filozofie, au neglijat şi poate chiar dispreţuit experimentul, punând foarte multă emfază pe gândirea meditativă, pe cunoaşterea adevărului prin revelaţie. Pentru ei, înţeleptul suprem era acela care, cu privirea in zare, se gândea în linişte la misterele universului, iar după ceva meditaţie, era în stare să le descifreze, spre încântarea şi admiraţia discipolilor săi. Aşa au luat naştere teoriile lor despre originea universului şi a vieţii pe pământ dintre care enumăm doar câteva aici:
• Anaximandru (610-546 î.Hr.) credea că animalele au apărut din mare, datorită căldurii solare
• După Empedocle (483-423 i.Hr.), viaţa s-a născut din mâlul încâlzit din care au ieşit segmente de fiinţe vii, membre izolate, ochi fără cap iar fiinţele vii se obţineau prin asocierile întâmplătoare ale acestora
• Democrit (460-370 i.Hr.) considera că omul s-a plămădit, ca un viermişor, din mâl.
• Aristotel (384-322 i.Hr.) considera că s-a trecut spontan de la neviu la viu prin elemente intermediare şi că plantele sunt verigi intermediare între obiectele neînsufleţite şi animale
• Teofrast din Eresos (370-287 i.Hr.) credea că plantele se pot metamorfoza spontan
• Lucreţiu (98-55 i.Hr.) afirma că speciile au apărut prin combinarea întâmplătoare a unor elemente
Evident că noi, la adăpostul călduţ al unor secole de ştiinţă, nu putem decât să zâmbim superior citind astfel de exemple, minunându-ne cu glas tare:”frate, dar de unde le-au venit ideile astea?”
Interesant este faptul că moartea acestor idei nu se datorează faptului că nu au fost probate experimental ci pentru că ele nu au făcut parte din niciun sistem coerent de explicare supranaturală a realităţii. Nu au fost parte a niciunei religii. În definitiv, asta este diferenţa esenţială între, de exemplu, opinia lui Democrit, mai sus menţionată, şi dogma iudeo-creştină a lui Adam şi Eva.

Marele inamic al cunoaşterii este postularea. Iată reţeta: cineva, om/profet/zeitate (în orice caz, persoană de încredere) declară ceva iar apoi acea afirmaţie devine adevăr inatacabil. În plus, sunt ridicate bariere importante împotriva cercetării corectitudinii celor afirmate.
Iată de ce mă declar în favoarea cercetării, fără idei preconcepute, a adevărului. Am avea numai de câştigat dacă majoritatea semenilor noştri ar cunoaşte...

Componentele metodei ştiinţifice

1. Formularea unei întrebări legate de realitatea înconjurătoare: „cum a apărut...?”, „cum funcţionează...?”, ce se întâmplă dacă...?”
2. Cercetarea informaţiilor disponibile. Orice sursă de informaţie poate fi extrem de utilă, deseori domeniile cunoaşterii se întrepătrund
3. Formularea unei ipoteze de lucru. Pe baza informaţiilor adunate la punctul 2, se trece la formularea unui model mental al realităţii
4. Se verifică experimental ipoteza de lucru. Condiţia esenţială a unui experiment reuşit este ca acesta să dea aceleaşi rezultate de fiecare dată când este repetat în aceleaşi condiţii, indiferent de cel care conduce experimentul
5. Dacă mai multe ipoteze înrudite sunt verificate experimental, se formulează o teorie care devine modelul ştiinţific al realităţii capabil să facă predicţii, extrapolând în afara ipotezelor concrete care i-au stat la bază
6. Predicţiile de la punctul 5 sunt din nou verificate experimental, urmând metodologia de la punctul 4, şi dacă chiar şi un singur experiment eşuează sistematic, teoria este abandonată. Dacă însă experimentele confirmă predicţiile, teoria este validată drept model acceptabil de descriere a realităţii.

Din punctul de vedere al înţelegerii universului, omenirea a avut câteva succese notabile, dar mai există foarte multe domenii în care nu există decât ipoteze de lucru şi prea puţine teorii care să fie constant re-validate de experimente.
Unul dintre exemplele celebre de metodă ştiinţifică pusă la lucru o reprezintă validarea teoriei relativităţii. Ca o consecinţă directă a modelului său teoretic, Albert Einstein a formulat predicţia că gravitaţia curbează continumuul spaţiu timp iar lumina este curbată de corpurile cu masa foarte mare pe lângă care trece. În 1919, la câţiva ani de la formularea teoriei, s-a ivit prima ocazie de verificare experimentală a acestei predicţii, când nişte astronomi englezi, în timpul unei eclipse solare totale, au observat curbarea traseului luminii provenite de stelele aflate în spatele soarelui.
Astfel, Einstein l-a „învins” pe Newton, a cărui teorie a fost astfel detronată. Totuşi, mai folosim mecanica newtoniană, întrucât la mase şi viteze relativ mici, este o aproximare foarte bună a realităţii.
Când însă studiem lumina galaxiilor îndepărtate trebuie să ţinem cont de efectul de lentilă pe care îl au masele corpurile cereşti care se interpun.

Astfel au fost validate şi alte teorii, nu numai din fizică. Din păcate, constatăm că metoda ştiinţifică nu este de ajuns pentru ca toţi oamenii să accepte unele teorii validate şi re-validate experimental de nenumărate ori, în special dacă ele descrie realitatea într-un fel care contravine postulărilor religioase. Exemplul cel mai cunoscut este cel al teoriei evoluţionismului, care este însă subiectul unei alte postări.

Nu putem ieşi din această stare de negare decât dacă înţelegem şi îmbrăţişăm metoda ştiinţifică. De acord?

Mitul lui Iisus

Începuturile misticismului
Astăzi, creştinismul este una dintre cele 3 mari religii monoteiste ale omenirii. Nu a fost întotdeauna aşa. Toate religiile au avut zile mai bune sau mai rele, unele au apărut înaintea altora iar altele au dispărut fie după perioade de glorie fie complet uitate de urmaşi. Noi ne aducem aminte doar de cele care au influenţat istoria şi civilizaţia: Amun Ra şi pleiada de zeităţi egiptene, Zeus şi ceilalţi olimpieni, Jupiter & Co, versiunile romane ale acestora din urmă, asta ca să le numim doar pe cele mai cunoscute.
Privind în urmă la istoricul concepţiilor religioase, putem presupune că misticismul a apărut de îndată ce oamenii au devenit capabili să-şi comunice unii altora noţiuni abstracte. Imediat după achiziţia limbajului articulat, omul primitiv a căutat explicaţii pentru tot ceea ce-l înconjura, dar pentru el, chiar şi cele mai banale fenomene naturale erau de neînţeles iar reacţia lui la măreţia şi complexitatea universului a fost să antropomorfizeze, cu multă imaginaţie, golurile cunoaşterii sale limitate. Astfel, soarele, marea, animalele, plantele erau însufleţite, fiecare purtând într-însul spiritul, sufletul unei zeităţi pe care, de cele mai multe ori, şi-o imaginau ca având înfăţişarea unui om.
Până recent, odată cu dezvoltarea ştiinţei, explicaţiile supranaturale erau singurele încercări de a răspunde la marile întrebări ale omenirii: cine suntem, unde ne aflăm, ce se întâmplă cu noi etc. Tocmai complexitatea crescândă a întrebărilor pe care oamenii au ajuns să şi le pună a determinat structurarea concepţiilor mistice, supranaturale în sisteme cuprinzătoare, religiile. Relativa izolare a popoarelor în zorii umanităţii a determinat dezvoltarea aproape independentă a religiilor, în sisteme diverse, uneori asemănătoare între ele, alteori foarte diferite dar întotdeauna mutual incompatibile.

Meme
Una dintre achiziţiile relativ noi ale ştiinţei a fost înţelegerea felului în care ideile, conceptele se transmit de la individ la individ, copiindu-se perfect sau cu mici modificări, ajung să evolueze, "parazitând" creierele oamenilor, făcându-i uneori să acţioneze împotriva propriului lor interes. Folosind o analogie cu genele, alte unităţi de informaţie care se copiază, trecând de la o generaţie la alta, Richard Dawkins le-a numit meme. Transmiterea lor urmează un model viral, au o viaţă proprie, se influenţează unele pe altele, şi, urmând exact analogia cu genele, se răspândesc cu atât mai mult cu cât sunt mai pregătite să acapareze minţile oamenilor. De fapt, aceste meme sunt supuse şi ele mecanismului darwinist de selecţie naturală, întrucât sunt îndeplinite cele 3 condiţii necesare: ereditate, mutaţie şi competiţie pentru resurse.
Religiile, sunt de fapt complexe de meme, memeplexe, colecţii de idei sau concepte individuale uşor de distins pentru oricine. De exemplu, ideea că Iisus a fost născut de o fecioară este o memă şi face parte integrantă din memeplexul numit creştinism. Alte meme sunt comune mai multor religii ca de exemplu noţiunile de rai şi de iad. Oricine poate să facă un scurt inventar al celor mai răspândite religii şi va observa atât meme identice cât şi meme foarte diferite, exact ca în cazul oamenilor care pot să împartă gene comune fără a-şi pierde identitatea. Evident că există religii asemănătoare, cu multe meme comune sau înrudite, după cum există şi religii foarte diferite. Există atât religii foarte viguroase, cu sute de milioane de adepţi cât şi religii fragile sau chiar extincte după perioade de glorie, vezi exemplele celebre din Grecia şi Roma antice.

Religiile, "specii" virtuale
Din punctul de vedere al elementelor constitutive, speciile de animale, inclusiv oamenii, sunt "maşini de supravieţuire" pentru genele care se află într-o competiţie acerbă unele cu celelalte. Pe termen lung, vor supravieţui doar acele gene care vor construi "maşini de supravieţuire" mai performante, specii mai capabile să se replice mai repede şi mai mult, cu o speranţă de viaţă cât mai lungă.
Ducând analogia până la capăt, religiile sunt "maşinile de supravieţuire" ale miturilor. Aceste "specii" pur informatice pot împărţi unele meme, pot fi mai viguroase sau mai plăpânde. Unele sunt foarte agresive în prozelitism, atacând alte religii, pe când altele sunt mai paşnice şi nu declară război sfânt infidelilor.
Este greu de prevăzut care va fi evoluţia raporturilor dintre diversele religii actuale. Peste ani şi ani, probabil unele religii actuale vor fi ajuns extincte, vor fi apărut alte religii noi, derivate din cele existente, într-o luptă eternă pentru supravieţuire în minţile oamenilor. Cu siguranţă, însă, unităţile de informaţie mistică, miturile, vor dăinui mult mai mult decât actualele lor "vehicule de supravieţuire", trecând pur şi simplu în alte religii noi care se vor naşte.

Mitul eroului
În multitudinea de mituri apărute pe faţa Pământului, cea mai populată categorie este cea a eroului. Acest tip de mit a fost denumit de către Joseph Campbell monomit. Caracteristicile cele mai întâlnite ale eroilor, fie că sunt divinităţi incă adorate fie că sunt zei sau semi-zei uitaţi, pot fi grupate astfel:
Concepere miraculoasă şi naştere
Iniţierea copilului-erou
Retragerea din familie sau comunitate pentru meditaţie şi pregătire
Încercări şi provocări
Moartea
Pasul către o altă lume
Învierea şi renaşterea
Iertarea păcatelor
Cu mici diferenţe, aceste elemente se regăsesc la Osiris, Prometeu, Moise, Buddha, Iisus.
Greu de stabilit cu exactitate de ce este acest mit atât de popular. Putem totuşi specula, plecând de la originile speciei noastre. Organizarea socială a primilor oameni era asemănătoare cu cea a primatelor, verii noştri întru evoluţie, şi derivă din cea a strămoşilor noştri comuni. Indivizii erau fiinţe sociale, trăiau în clanuri conduse de un mascul dominant. Este posibil ca mitul eroului să se fi născut din visul oamenilor de a avea un conducător perfect, atotputernic, etern, care să-i protejeze, să le îndrume paşii, şi să-i salveze de toate pericolele ştiute şi neştiute. Dacă eroul, personajul istoric, a existat vreodată în carne şi oase şi doar apoi imaginaţia oamenilor i-a acordat atribute supranaturale, este totalmente irelevant. "Legitimitatea" mitului rezidă nu din dovezile istorice din spatele faptelor miraculoase ci din numărul şi influenţa adepţilor.

Iisus, personaj istoric?
Încercările oamenilor moderni de a înţelege originea miturilor trebuie să plece de la studierea izvoarelor istorice. De fapt, abordarea ar trebui să fie similară studiului altor evenimente istorice, cum ar fi ascensiunea şi declinul Imperiului Roman. În acest caz, de pildă, pe lângă documentele "oficiale" ale statului roman, istoricii studiază şi sursele istorice contemporane independente, fie romane fie aparţinând altor popoare. Dacă am studia doar textele apologetice şi versurile închinate împăratului Nero, am ajunge la o concluzie radical diferită de cea reală care ţine cont de izvoarele independente.
O controversă divizează oamenii interesaţi de studierea fenomenului Iisus. Pe de o parte, creştinii devotaţi încearcă să dovedească că personajul istoric a existat cu adevărat pentru că astfel, cred ei, credinţa în el capătă legitimitate. Pe de altă parte, există oameni care cred că dacă dovedesc că acesta nu a existat cu adevărat, tot edificiul creştinismului se va fi prăbuşit.
Varianta pozitivă nu a putut fi demonstrată întrucât în afara textelor apologetice creştine, nu există dovezi istorice independente care să certifice existenţa unui astfel de profet obscur din Palestina, provincie romană în acele vremuri şi nici nu sunt prea multe speranţe că vor apărea acum, la aproape 2000 de ani de la evenimente. Varianta negativă este chiar mai greu de dovedit pentru că este greu de imaginat o mărturie istorică, de acum 2000 de ani care să nege fundamentele unei religii care s-a născut ulterior. Este ca şi cum am scrie acum referinţe despre inexistenţa unui profet contemporan nouă care peste sute de ani va constitui fundamentul unei alte religii, despre care acum nici nu avem habar.
Miza controversei este într-adevăr redutabilă dar nu cred că există şanse ca disputa să se finalizeze în vreun fel. De aceea consider că dezbaterea ar trebui să se mute către punerea acestui mit în contextul istoric potrivit acelor vremuri.

Rivalii lui Iisus
Analizând cu obiectivitate personajul mistic Iisus, aşa cum reiese din apologetica creştină, remarcăm că acesta se încadrează în tipologia mitului eroului, descrisă mai sus. Dar nu era nicidecum un mit singular în spaţiul mediteranean acum două milenii. Totuşi, aşa cum de regulă istoria este scrisă de învingători, biserica creştină a avut grijă mai apoi să reducă, să înfiereze sau să bagatelizeze competitorii lui Iisus din acea perioadă de început, când acestă religie nu era nici pe departe aşa de răspândită şi influentă ca acum.
Cultul lui Mithras, foarte popular în special în rândul soldaţilor romani în primele două secole ale erei noastre, avea multe similarităţi cu creştinismul. Mithras, ca şi Iisus, ar fi fost fiul lui Dumnezeu, născut pe 25 decembrie dintr-o fecioară, după moarte s-ar fi înălţat la ceruri şi ar fi înviat după 3 zile. Mai mult, ritualul pâinii şi vinului era identic cu cel al creştinilor. Este greu de stabilit acum cine pe cine a copiat. Probabil ambele mituri îşi au originea în mitul lui Horus, zeitate egipteană. Cert este că numărul adepţilor lui Mithras era la un moment dat mult mai mare decât cel al lui Iisus.
Despre următorii rivali există relatări istorice independente care certifică autenticitatea personajelor istorice care le-au stat la bază. Primul şi cel mai redutabil este Ioan Botezătorul, un profet extrem de popular în Palestina acelor vremuri. În acestă chestiune, biserica creştină s-a văzut în faţa unei încercări importante de a prezenta botezul lui Iisus altfel decât un act iniţiatic, ca de la profet (Ioan) la ucenic (Iisus). Evangheliile prezintă diferit această presupusă întâmplare şi se observă o diminuare a rolului lui Ioan de la evanghelia cea mai veche la cea mai recentă ceea ce este un semn clar de deranj, probabil declanşat de numărul important de evrei pentru care Ioan era adevăratul Mesia. Credinţa lor a supravieţuit timpului, actualmente existând în jur de aproximativ 100.000 de mandeeni care trăiesc în special pe actualul teritoriu al Irakului şi-l venerează pe Botezător.
Despre următorul rival există de asemenea referinţe biblice, negative de data asta. Simon Magul din Samara a fost un profet demonizat de biserica creştină probabil pentru că reprezenta un adevărat pericol pentru tânăra religie.
Apollonius din Tyana a fost un filozof şi gânditor grec din Asia Mică ale cărui învăţături, mult după moartea lui, au ajuns sa influenţeze mulţi romani care l-au divinizat. Cel mai notabil exemplu a fost cel al lui Caracalla, împărat roman între 211 şi 217.
Nici evreii nu au dus lipsă de personaje istorice care au intrat în conştiinţa publică drept Mesia. Cel mai important exemplu este cel al lui Simon Bar Kochba care a condus o revoltă militară de dezrobire a Israelului de sub jugul roman. Acest militar, urmaş al lui David, vorbea limba războiului iar acest mesaj radical diferit de cel al lui Iisus a avut un ecou mult mai important în rândul evreilor şi pentru că el corespundea mitului evreiesc antic al eliberatorului care îi înfrânge pe duşmani cu sabia în mână. Din păcate pentru el şi pentru adepţii lui, răzbunarea Romei a fost prea violentă şi a dus la ştergerea statului Israel de pe hărţile spaţiului mediteranean pentru aproape 2000 de ani.
Au mai fost probabil şi alţi rivali, mult diferiţi sau poate împărţind aceleaşi caracteristici ale mitului eroului. Dar totuşi de ce tocmai acest profet a reuşit acolo unde ceilalţi au eşuat? Care este secretul succesului lui Iisus?

Ingredientele succesului
La fel ca toate celelalte religii, creştinismul este un memeplex, o colecţie de meme, care, la naştere, a preluat unele mituri ca atare din alte religii, în special din iudaism, iar pe altele le-a preluat cu modificări din fondul de meme existent în acea perioadă în spaţiul mediteranian. Din raţiuni lesne de înţeles, creştinismul acceptă doar preluarea memelor comune iudaismului, opunându-se categoric ideii că mitul lui Iisus ar fi altceva decât o preluare, ediţie revizuită şi adaptată, a altor mituri mai vechi.
Totuşi care sunt ingredientele care au stat la baza succesului creştinismului în faţa atâtor alte religii care împânzeau imperiul roman la începutul erei noastre?

Mesajul lui Iisus este unul de pace şi înţelegere. De altfel, comparând Dumnezeul violent, răzbunător, genocidal al Vechiului Testament cu cel descris în Noul Testament, observăm o îmbunătăţire evidentă. Unul dintre mesajele principale ale dogmei creştine este iubirea aproapelui, deşi este posibil ca personajul istoric Iisus, dacă a existat cu adevărat, fiind un evreu, să se refere la iubirea aproapelui tău evreu. Nu putem ştii la ce s-a referit de fapt, mult mai important este calitatea mesajului care a rămas.
Creştinismul nu presupunea doar aderarea la cultul unei divinităţi, ca alte religii de pe atunci, ci solicita adepţilor săi adoptarea unei alte filozofii de viaţă iar acest lucru dădea o mai mare aderenţă la această dogmă.
Spre deosebire de mithraism, care era rezervat bărbaţilor sau al iudaismului care era rezervat doar evreilor, creştinismul se adresa tuturor, indiferent de sex, rasă sau statut social.

Aşadar, creştinismul a învins pentru că memele lui s-au multiplicat mai des şi au supravieţuit mai mult timp. Multiplicarea masivă a fost atinsă prin faptul că toţi oamenii erau susceptibili "infecţiei", iar mesajul era într-adevăr foarte atractiv, plin de speranţă, promiţând "împărăţia cerurilor" oricui se pocăieşte. Supravieţuirea pe termen lung a fost atinsă prin faptul că această religie impunea o investiţie afectivă prin forma adoptării unei filozofii de viaţă. Odată investiţia făcută, oamenii tind să renunţe foarte greu la ideile care le-au fost aproape de suflet .
Este posibil ca şi şansa să fi jucat un rol în succesul lui Iisus. Este greu de închipuit ce s-ar fi întâmplat dacă Împăratul Constantin nu ar fi declarat creştinismul religia oficială a imperiului sau dacă nu ar fi convocat Consiliul de la Nicaea care a avut un rol hotărâtor în întărirea unităţii bisericii. Nicicând nu trebuie să subestimăm importanţa organizării şi a logisticii.

Viitorul
Întrucât sunt lipsit de orice puteri mistice, nu voi face nicio profeţie legată de viitorul creştinismului. Totuşi merită să analizăm nişte tendinţe istorice globale. În competiţia intensă dintre religii, succesul este măsurat prin numărul total de adepţi iar tendinţele pot fi măsurate prin numărul de adepţi noi. Din aceste puncte de vedere, forţele care stau la baza dinamicii confesionale sunt legate mai degrabă de factori non-religioşi, cum ar fi natalitatea din teritoriile tradiţionale (aici creştinismul stă mult mai rău decât islamismul, de pildă), sau influenţă economică şi geo-strategică (iar aici creştinismul are un mare plus care permite finanţarea bisericilor şi atragerea de noi adepţi).
Un pericol mult mai mare atât pentru biserica creştină cât şi pentru celelalte religii competitoare îl reprezintă curentul de gândire raţională, bazat pe metoda ştiinţifică, care străbate lumea occidentală, deocamdată. Criticarea credinţelor supranaturale de către oameni dispuşi să analizeze obiectiv dovezile ştiinţifice reprezintă o ameninţare mult mai mare decât orice altă religie. Lupta este una de durată iar obiectivul raţionaliştilor nu trebuie să fie "sterilizarea" miturilor, sau eliminarea creierelor infectate. Aici trebuie să învăţăm de la natură şi de la practica noastră anterioară. Corpurile noastre au învăţat să coabiteze cu bacteriile, să le pună la treabă în interiorul şi pentru corpul nostru. Doar din când în când mai cădem la pat din cauza vreunui virus buclucaş dar şi de acestea am învăţat să ne protejăm prin vaccinare.
Aşadar, haideţi să ne protejăm generaţiile viitoare, "vaccinându-i" împotriva gândirii mistice, şi să-i învăţăm pe copii respectul pentru ştiinţă!