Mitul lui Iisus

Începuturile misticismului
Astăzi, creştinismul este una dintre cele 3 mari religii monoteiste ale omenirii. Nu a fost întotdeauna aşa. Toate religiile au avut zile mai bune sau mai rele, unele au apărut înaintea altora iar altele au dispărut fie după perioade de glorie fie complet uitate de urmaşi. Noi ne aducem aminte doar de cele care au influenţat istoria şi civilizaţia: Amun Ra şi pleiada de zeităţi egiptene, Zeus şi ceilalţi olimpieni, Jupiter & Co, versiunile romane ale acestora din urmă, asta ca să le numim doar pe cele mai cunoscute.
Privind în urmă la istoricul concepţiilor religioase, putem presupune că misticismul a apărut de îndată ce oamenii au devenit capabili să-şi comunice unii altora noţiuni abstracte. Imediat după achiziţia limbajului articulat, omul primitiv a căutat explicaţii pentru tot ceea ce-l înconjura, dar pentru el, chiar şi cele mai banale fenomene naturale erau de neînţeles iar reacţia lui la măreţia şi complexitatea universului a fost să antropomorfizeze, cu multă imaginaţie, golurile cunoaşterii sale limitate. Astfel, soarele, marea, animalele, plantele erau însufleţite, fiecare purtând într-însul spiritul, sufletul unei zeităţi pe care, de cele mai multe ori, şi-o imaginau ca având înfăţişarea unui om.
Până recent, odată cu dezvoltarea ştiinţei, explicaţiile supranaturale erau singurele încercări de a răspunde la marile întrebări ale omenirii: cine suntem, unde ne aflăm, ce se întâmplă cu noi etc. Tocmai complexitatea crescândă a întrebărilor pe care oamenii au ajuns să şi le pună a determinat structurarea concepţiilor mistice, supranaturale în sisteme cuprinzătoare, religiile. Relativa izolare a popoarelor în zorii umanităţii a determinat dezvoltarea aproape independentă a religiilor, în sisteme diverse, uneori asemănătoare între ele, alteori foarte diferite dar întotdeauna mutual incompatibile.

Meme
Una dintre achiziţiile relativ noi ale ştiinţei a fost înţelegerea felului în care ideile, conceptele se transmit de la individ la individ, copiindu-se perfect sau cu mici modificări, ajung să evolueze, "parazitând" creierele oamenilor, făcându-i uneori să acţioneze împotriva propriului lor interes. Folosind o analogie cu genele, alte unităţi de informaţie care se copiază, trecând de la o generaţie la alta, Richard Dawkins le-a numit meme. Transmiterea lor urmează un model viral, au o viaţă proprie, se influenţează unele pe altele, şi, urmând exact analogia cu genele, se răspândesc cu atât mai mult cu cât sunt mai pregătite să acapareze minţile oamenilor. De fapt, aceste meme sunt supuse şi ele mecanismului darwinist de selecţie naturală, întrucât sunt îndeplinite cele 3 condiţii necesare: ereditate, mutaţie şi competiţie pentru resurse.
Religiile, sunt de fapt complexe de meme, memeplexe, colecţii de idei sau concepte individuale uşor de distins pentru oricine. De exemplu, ideea că Iisus a fost născut de o fecioară este o memă şi face parte integrantă din memeplexul numit creştinism. Alte meme sunt comune mai multor religii ca de exemplu noţiunile de rai şi de iad. Oricine poate să facă un scurt inventar al celor mai răspândite religii şi va observa atât meme identice cât şi meme foarte diferite, exact ca în cazul oamenilor care pot să împartă gene comune fără a-şi pierde identitatea. Evident că există religii asemănătoare, cu multe meme comune sau înrudite, după cum există şi religii foarte diferite. Există atât religii foarte viguroase, cu sute de milioane de adepţi cât şi religii fragile sau chiar extincte după perioade de glorie, vezi exemplele celebre din Grecia şi Roma antice.

Religiile, "specii" virtuale
Din punctul de vedere al elementelor constitutive, speciile de animale, inclusiv oamenii, sunt "maşini de supravieţuire" pentru genele care se află într-o competiţie acerbă unele cu celelalte. Pe termen lung, vor supravieţui doar acele gene care vor construi "maşini de supravieţuire" mai performante, specii mai capabile să se replice mai repede şi mai mult, cu o speranţă de viaţă cât mai lungă.
Ducând analogia până la capăt, religiile sunt "maşinile de supravieţuire" ale miturilor. Aceste "specii" pur informatice pot împărţi unele meme, pot fi mai viguroase sau mai plăpânde. Unele sunt foarte agresive în prozelitism, atacând alte religii, pe când altele sunt mai paşnice şi nu declară război sfânt infidelilor.
Este greu de prevăzut care va fi evoluţia raporturilor dintre diversele religii actuale. Peste ani şi ani, probabil unele religii actuale vor fi ajuns extincte, vor fi apărut alte religii noi, derivate din cele existente, într-o luptă eternă pentru supravieţuire în minţile oamenilor. Cu siguranţă, însă, unităţile de informaţie mistică, miturile, vor dăinui mult mai mult decât actualele lor "vehicule de supravieţuire", trecând pur şi simplu în alte religii noi care se vor naşte.

Mitul eroului
În multitudinea de mituri apărute pe faţa Pământului, cea mai populată categorie este cea a eroului. Acest tip de mit a fost denumit de către Joseph Campbell monomit. Caracteristicile cele mai întâlnite ale eroilor, fie că sunt divinităţi incă adorate fie că sunt zei sau semi-zei uitaţi, pot fi grupate astfel:
Concepere miraculoasă şi naştere
Iniţierea copilului-erou
Retragerea din familie sau comunitate pentru meditaţie şi pregătire
Încercări şi provocări
Moartea
Pasul către o altă lume
Învierea şi renaşterea
Iertarea păcatelor
Cu mici diferenţe, aceste elemente se regăsesc la Osiris, Prometeu, Moise, Buddha, Iisus.
Greu de stabilit cu exactitate de ce este acest mit atât de popular. Putem totuşi specula, plecând de la originile speciei noastre. Organizarea socială a primilor oameni era asemănătoare cu cea a primatelor, verii noştri întru evoluţie, şi derivă din cea a strămoşilor noştri comuni. Indivizii erau fiinţe sociale, trăiau în clanuri conduse de un mascul dominant. Este posibil ca mitul eroului să se fi născut din visul oamenilor de a avea un conducător perfect, atotputernic, etern, care să-i protejeze, să le îndrume paşii, şi să-i salveze de toate pericolele ştiute şi neştiute. Dacă eroul, personajul istoric, a existat vreodată în carne şi oase şi doar apoi imaginaţia oamenilor i-a acordat atribute supranaturale, este totalmente irelevant. "Legitimitatea" mitului rezidă nu din dovezile istorice din spatele faptelor miraculoase ci din numărul şi influenţa adepţilor.

Iisus, personaj istoric?
Încercările oamenilor moderni de a înţelege originea miturilor trebuie să plece de la studierea izvoarelor istorice. De fapt, abordarea ar trebui să fie similară studiului altor evenimente istorice, cum ar fi ascensiunea şi declinul Imperiului Roman. În acest caz, de pildă, pe lângă documentele "oficiale" ale statului roman, istoricii studiază şi sursele istorice contemporane independente, fie romane fie aparţinând altor popoare. Dacă am studia doar textele apologetice şi versurile închinate împăratului Nero, am ajunge la o concluzie radical diferită de cea reală care ţine cont de izvoarele independente.
O controversă divizează oamenii interesaţi de studierea fenomenului Iisus. Pe de o parte, creştinii devotaţi încearcă să dovedească că personajul istoric a existat cu adevărat pentru că astfel, cred ei, credinţa în el capătă legitimitate. Pe de altă parte, există oameni care cred că dacă dovedesc că acesta nu a existat cu adevărat, tot edificiul creştinismului se va fi prăbuşit.
Varianta pozitivă nu a putut fi demonstrată întrucât în afara textelor apologetice creştine, nu există dovezi istorice independente care să certifice existenţa unui astfel de profet obscur din Palestina, provincie romană în acele vremuri şi nici nu sunt prea multe speranţe că vor apărea acum, la aproape 2000 de ani de la evenimente. Varianta negativă este chiar mai greu de dovedit pentru că este greu de imaginat o mărturie istorică, de acum 2000 de ani care să nege fundamentele unei religii care s-a născut ulterior. Este ca şi cum am scrie acum referinţe despre inexistenţa unui profet contemporan nouă care peste sute de ani va constitui fundamentul unei alte religii, despre care acum nici nu avem habar.
Miza controversei este într-adevăr redutabilă dar nu cred că există şanse ca disputa să se finalizeze în vreun fel. De aceea consider că dezbaterea ar trebui să se mute către punerea acestui mit în contextul istoric potrivit acelor vremuri.

Rivalii lui Iisus
Analizând cu obiectivitate personajul mistic Iisus, aşa cum reiese din apologetica creştină, remarcăm că acesta se încadrează în tipologia mitului eroului, descrisă mai sus. Dar nu era nicidecum un mit singular în spaţiul mediteranean acum două milenii. Totuşi, aşa cum de regulă istoria este scrisă de învingători, biserica creştină a avut grijă mai apoi să reducă, să înfiereze sau să bagatelizeze competitorii lui Iisus din acea perioadă de început, când acestă religie nu era nici pe departe aşa de răspândită şi influentă ca acum.
Cultul lui Mithras, foarte popular în special în rândul soldaţilor romani în primele două secole ale erei noastre, avea multe similarităţi cu creştinismul. Mithras, ca şi Iisus, ar fi fost fiul lui Dumnezeu, născut pe 25 decembrie dintr-o fecioară, după moarte s-ar fi înălţat la ceruri şi ar fi înviat după 3 zile. Mai mult, ritualul pâinii şi vinului era identic cu cel al creştinilor. Este greu de stabilit acum cine pe cine a copiat. Probabil ambele mituri îşi au originea în mitul lui Horus, zeitate egipteană. Cert este că numărul adepţilor lui Mithras era la un moment dat mult mai mare decât cel al lui Iisus.
Despre următorii rivali există relatări istorice independente care certifică autenticitatea personajelor istorice care le-au stat la bază. Primul şi cel mai redutabil este Ioan Botezătorul, un profet extrem de popular în Palestina acelor vremuri. În acestă chestiune, biserica creştină s-a văzut în faţa unei încercări importante de a prezenta botezul lui Iisus altfel decât un act iniţiatic, ca de la profet (Ioan) la ucenic (Iisus). Evangheliile prezintă diferit această presupusă întâmplare şi se observă o diminuare a rolului lui Ioan de la evanghelia cea mai veche la cea mai recentă ceea ce este un semn clar de deranj, probabil declanşat de numărul important de evrei pentru care Ioan era adevăratul Mesia. Credinţa lor a supravieţuit timpului, actualmente existând în jur de aproximativ 100.000 de mandeeni care trăiesc în special pe actualul teritoriu al Irakului şi-l venerează pe Botezător.
Despre următorul rival există de asemenea referinţe biblice, negative de data asta. Simon Magul din Samara a fost un profet demonizat de biserica creştină probabil pentru că reprezenta un adevărat pericol pentru tânăra religie.
Apollonius din Tyana a fost un filozof şi gânditor grec din Asia Mică ale cărui învăţături, mult după moartea lui, au ajuns sa influenţeze mulţi romani care l-au divinizat. Cel mai notabil exemplu a fost cel al lui Caracalla, împărat roman între 211 şi 217.
Nici evreii nu au dus lipsă de personaje istorice care au intrat în conştiinţa publică drept Mesia. Cel mai important exemplu este cel al lui Simon Bar Kochba care a condus o revoltă militară de dezrobire a Israelului de sub jugul roman. Acest militar, urmaş al lui David, vorbea limba războiului iar acest mesaj radical diferit de cel al lui Iisus a avut un ecou mult mai important în rândul evreilor şi pentru că el corespundea mitului evreiesc antic al eliberatorului care îi înfrânge pe duşmani cu sabia în mână. Din păcate pentru el şi pentru adepţii lui, răzbunarea Romei a fost prea violentă şi a dus la ştergerea statului Israel de pe hărţile spaţiului mediteranean pentru aproape 2000 de ani.
Au mai fost probabil şi alţi rivali, mult diferiţi sau poate împărţind aceleaşi caracteristici ale mitului eroului. Dar totuşi de ce tocmai acest profet a reuşit acolo unde ceilalţi au eşuat? Care este secretul succesului lui Iisus?

Ingredientele succesului
La fel ca toate celelalte religii, creştinismul este un memeplex, o colecţie de meme, care, la naştere, a preluat unele mituri ca atare din alte religii, în special din iudaism, iar pe altele le-a preluat cu modificări din fondul de meme existent în acea perioadă în spaţiul mediteranian. Din raţiuni lesne de înţeles, creştinismul acceptă doar preluarea memelor comune iudaismului, opunându-se categoric ideii că mitul lui Iisus ar fi altceva decât o preluare, ediţie revizuită şi adaptată, a altor mituri mai vechi.
Totuşi care sunt ingredientele care au stat la baza succesului creştinismului în faţa atâtor alte religii care împânzeau imperiul roman la începutul erei noastre?

Mesajul lui Iisus este unul de pace şi înţelegere. De altfel, comparând Dumnezeul violent, răzbunător, genocidal al Vechiului Testament cu cel descris în Noul Testament, observăm o îmbunătăţire evidentă. Unul dintre mesajele principale ale dogmei creştine este iubirea aproapelui, deşi este posibil ca personajul istoric Iisus, dacă a existat cu adevărat, fiind un evreu, să se refere la iubirea aproapelui tău evreu. Nu putem ştii la ce s-a referit de fapt, mult mai important este calitatea mesajului care a rămas.
Creştinismul nu presupunea doar aderarea la cultul unei divinităţi, ca alte religii de pe atunci, ci solicita adepţilor săi adoptarea unei alte filozofii de viaţă iar acest lucru dădea o mai mare aderenţă la această dogmă.
Spre deosebire de mithraism, care era rezervat bărbaţilor sau al iudaismului care era rezervat doar evreilor, creştinismul se adresa tuturor, indiferent de sex, rasă sau statut social.

Aşadar, creştinismul a învins pentru că memele lui s-au multiplicat mai des şi au supravieţuit mai mult timp. Multiplicarea masivă a fost atinsă prin faptul că toţi oamenii erau susceptibili "infecţiei", iar mesajul era într-adevăr foarte atractiv, plin de speranţă, promiţând "împărăţia cerurilor" oricui se pocăieşte. Supravieţuirea pe termen lung a fost atinsă prin faptul că această religie impunea o investiţie afectivă prin forma adoptării unei filozofii de viaţă. Odată investiţia făcută, oamenii tind să renunţe foarte greu la ideile care le-au fost aproape de suflet .
Este posibil ca şi şansa să fi jucat un rol în succesul lui Iisus. Este greu de închipuit ce s-ar fi întâmplat dacă Împăratul Constantin nu ar fi declarat creştinismul religia oficială a imperiului sau dacă nu ar fi convocat Consiliul de la Nicaea care a avut un rol hotărâtor în întărirea unităţii bisericii. Nicicând nu trebuie să subestimăm importanţa organizării şi a logisticii.

Viitorul
Întrucât sunt lipsit de orice puteri mistice, nu voi face nicio profeţie legată de viitorul creştinismului. Totuşi merită să analizăm nişte tendinţe istorice globale. În competiţia intensă dintre religii, succesul este măsurat prin numărul total de adepţi iar tendinţele pot fi măsurate prin numărul de adepţi noi. Din aceste puncte de vedere, forţele care stau la baza dinamicii confesionale sunt legate mai degrabă de factori non-religioşi, cum ar fi natalitatea din teritoriile tradiţionale (aici creştinismul stă mult mai rău decât islamismul, de pildă), sau influenţă economică şi geo-strategică (iar aici creştinismul are un mare plus care permite finanţarea bisericilor şi atragerea de noi adepţi).
Un pericol mult mai mare atât pentru biserica creştină cât şi pentru celelalte religii competitoare îl reprezintă curentul de gândire raţională, bazat pe metoda ştiinţifică, care străbate lumea occidentală, deocamdată. Criticarea credinţelor supranaturale de către oameni dispuşi să analizeze obiectiv dovezile ştiinţifice reprezintă o ameninţare mult mai mare decât orice altă religie. Lupta este una de durată iar obiectivul raţionaliştilor nu trebuie să fie "sterilizarea" miturilor, sau eliminarea creierelor infectate. Aici trebuie să învăţăm de la natură şi de la practica noastră anterioară. Corpurile noastre au învăţat să coabiteze cu bacteriile, să le pună la treabă în interiorul şi pentru corpul nostru. Doar din când în când mai cădem la pat din cauza vreunui virus buclucaş dar şi de acestea am învăţat să ne protejăm prin vaccinare.
Aşadar, haideţi să ne protejăm generaţiile viitoare, "vaccinându-i" împotriva gândirii mistice, şi să-i învăţăm pe copii respectul pentru ştiinţă!