Sursa eticii si a moralei

De unde ştiu oamenii ce este bine şi ce este rău? Cum se cuvine să ne comportăm? Dacă este moral să ne însuşim bunurile altuia sau dacă ne este permis să profităm de pe urma naivităţii celor săraci cu duhul?

La aceste întrebări, credincioşii nu au niciun dubiu: de la Dumnezeu.

Dar cum este mult prea ocupată cu alte chestiuni, probabil mai importante, divinitatea ne-a transmis cuvântul său prin intermediari care se folosesc de texte scrise acum multe sute de ani pentru a influenţa, printre multe altele, şi simţul etic şi moral al adepţilor ei.

Aşa o poziţie categorică şi lipsită de dovezi care să o susţină, invită la o abordare bidimensională a chestiunii moralei de-a lungul căreia voi încerca să argumentez şi opinia mea:

Dimensiunea culturală
Întâi se cuvine să aruncăm o privire comparativă asupra normelor etice ale nenumăratelor religii actuale şi să luăm exemplul poligamiei care a fost instituţionalizată de către ramura tradiţionalistă a islamului, Wahhabismul. Adepţii acestui curent consideră această practică ca etică şi morală deşi ea este dezavuată nu numai de celelalte mari religii monoteiste, iudaismul şi creştinismul, ci şi de curentul de bază al islamului. Şi nu este singurul curent religios aflat în această situaţie. Să nu uităm că, până nu demult, mormonii, creştini în esenţă, îşi luau şi ei câte trei-patru neveste.

Atât adepţii cât şi opozanţii poligamiei pretind că urmează întocmai porunca divinităţii. Este oare posibil ca şi unii şi alţii să aibă dreptate? Sau, mai degrabă, şi unii şi alţii s-au "inspirat" din alte surse şi doar folosesc influenţa religiei pentru a-şi impune modelul etic?

Chiar mai interesant este exemplul vieţii sexuale a clerului unde două ramuri foarte importante ale creştinismului au reuşit "performanţa" de a ajunge la concluzii opuse deşi declară că învăţăturile lor provin din aceeaşi sursă: Biblia. Astfel, ortodocşii permit căsătoria preoţilor în timp ce romano-catolicii impun celibatul.

Alte chestiuni etice de o însemnătate covârşitor mai mare, cum ar fi pedeapsa "potrivită" pentru apostazie, sunt şi ele tratate diferit de către marile religii monoteiste. Mai mult, există diferite curente de opinie în cadrul acestora care au soluţii diferite pentru acest delict de opinie. Pe de o parte, în ţările în care Shari'a este la rang de lege, cel care renunţă la islam este condamnat la moarte. Pe de altă parte, musulmanii mai moderaţi consideră că niciun muritor nu are dreptul să intervină şi să-l pedepsească pe păcătos deşi sunt de acord că aceasta ar fi pedeapsa potrivită. Din fericire, noi trăim într-un stat unde religia nu are influenţe asupra sistemului judiciar şi de aceea ne putem pune aceste întrebări... Exemplele mai pot continua dar mă opresc aici de teamă să nu vă plictisesc.

În concluzie, diferenţele evidente, dacă nu chiar contradicţiile dintre perceptele etice ale diferitelor curente religioase anulează posibilitatea ca toate religiile să aibă dreptate simultan în spinoasa chestiune a ceea ce este moral în ziua de astăzi.

Şi cum fiecare religie pretinde că este deţinătoarea adevărului suprem, observatorul imparţial este pus în faţa unei întrebări terifiante: cine este Divinitatea ADEVĂRATĂ al cărui cuvânt trebuie să-l urmeze negreşit? Allah, Dumnezeul iudeo-creştin, Buddha, Brahma sau poate Jupiter, Zeus, Thor, Wotan?

Întâmpinăm dificultaţi mari dacă dorim să alegem raţional, în condiţiile în care răspunsul la acestă întrebare l-am primit deja în primii ani de viaţă, fiecare după religia în care a fost crescut. Dacă suntem educaţi în familii creştine, îl alegem pe Hristos, dacă suntem educaţi în familii musulmane, îl alegem pe Allah, ş.a.m.d., de regulă fără a trece prin filtrul gândirii nici validitatea standardului etic şi nici provenienţa acestuia. Ştim doar ce ni se spune de către familie, biserică, şcoală că este bine. În acest fel, concepţiile noastre despre bine şi rău îşi trag de fapt seva din moralitatea comunităţii în care am fost crescuţi.

Ne trebuie doar puţină imaginaţie şi ceva obiectivitate pentru a ne închipui că ne-am născut în Afganistan, în fieful talibanilor, iar întreaga noastră educaţie s-ar rezuma la tiradele veninoase ale unui mulah semianalfabet care pretinde că ne transmite cuvântul divin al profetului. Cu mare probabilitate, la ora asta am planifica atacuri cu bombă şi, dacă ne-ar mai rămâne timp, am fugări nefericitele femei care au îndrăznit să iasă din casă neacoperite din cap şi până în picioare. Şi toate astea în numele divinităţii.

Nici creştinismul nu este străin de astfel de excese sângeroase dacă este să ne gândim numai la Inchiziţie iar această menţiune ne conduce către cea de a doua dimensiune a eticii.

Dimensiunea temporală
Standardele etice sunt destul de schimbătoare în timp, ele evoluând odată cu influenţele sociale, etnice, tehnologice la care este supusă societatea. Dovada cea mai elocventă a evoluţiei standardelor de moralitate este chiar Biblia care şi asatăzi este încă indicată pe scară largă drept sursă a învăţăturilor despre bine şi rău.

Prin pildele lui Avraam (care este gata să-şi sacrifice copilul, pe Isaac) şi Moise (care a dat poruncă soldaţilor săi să ucidă, în vreme de război, nu numai toţi bărbaţii madianiţi ci şi toţi băieţii şi toate femeile care nu mai erau virgine) aflăm că în perioada în care a fost scris Vechiul Testament, infanticidul şi chiar genocidul în numele credinţei reprezentau idealuri de moralitate. Astăzi, pentru aceleaşi gesturi, societatea l-ar condamna pe făptaş la ani grei de temniţă sau l-ar interna într-un ospiciu. Cu toate acestea, autorii textului îl consideră un model de urmat, pretinzând că, de fapt, cei doi urmau dorinţa lui Dumnezeu.

Noul Testament, scris la câteva secole după cel Vechi, reprezintă indubitabil un pas înainte în ceea ce priveşte standardele de moralitate. Nici nu este de mirare. Între timp, societatea evoluase, ideile despre bine şi rău se modificaseră şi ele.

Analiza tuturor textelor religioase, inclusiv a Coranului şi a Bibliei, ne furnizează şi alte dovezi că acestea reflectă moravurile vremurilor în care au fost scrise.

Majoritatea teologilor contemporani se grăbesc să specifice că Biblia nu trebuie luată ad litteram. Textul ar trebui "interpretat", "distilat" pentru a rămâne esenţa învăţăturii primite de la Dumnezeu. Tocmai aici este călcâiul lui Ahile! Interpretarea este făcută de oameni, membrii ai societăţii contemporane, în funcţie de normele de moralitate acceptate astăzi. În esenţă, aceste noţiuni de bine şi rău sunt definite de societatea în care trăim prin interacţiunile complexe la care sunt supuşi membrii ei.

De regulă, într-o comunitate suficient de bine definită şi omogenă, se ajunge dacă nu la un consens general atunci măcar la unul majoritar. Să luăm un singur exemplu: în urmă cu câteva decenii, la ţară, femeile nemăritate care rămâneau însărcinate ajungeau ruşinea satului. Astăzi, odată cu revoluţia tehnologică care ne-a adus lumea în casă prin intermediul televizorului, sătenii au adoptat multe dintre moravurile orăşenilor iar un copil din flori cu greu mai stârneşte discuţii pe uliţe.

Consensul majoritar stă la baza noţiunilor noastre despre bine şi rău. Aşa schimbător cum este, el are o forţă foarte mare şi ajunge să influenţeze până şi religia chiar dacă aceasta se caracterizează printr-o rezistenţă mare la schimbare.

Un exemplu elocvent este cel al bisericii anglicane care nu demult a admis pătrunderea femeilor în rândul clericilor, la un secol distanţă faţă de legiferarea votului universal. În România, dreptul femeilor la vot a fost legiferat ceva mai târziu decât în Marea Britanie dar biserica ortodoxă este încă foarte departe de a accepta ideea de femei-preot. Astfel putem spune că ortodoxia este mai impermeabilă decât anglicanismul, sau mai degrabă putem afirma că societatea românească încă nu priveşte femeia pe picior de egalitate cu bărbatul.

Este bine sau este rău?