luni, 16 februarie 2009

Mitul lui Iisus

Începuturile misticismului
Astăzi, creştinismul este una dintre cele 3 mari religii monoteiste ale omenirii. Nu a fost întotdeauna aşa. Toate religiile au avut zile mai bune sau mai rele, unele au apărut înaintea altora iar altele au dispărut fie după perioade de glorie fie complet uitate de urmaşi. Noi ne aducem aminte doar de cele care au influenţat istoria şi civilizaţia: Amun Ra şi pleiada de zeităţi egiptene, Zeus şi ceilalţi olimpieni, Jupiter & Co, versiunile romane ale acestora din urmă, asta ca să le numim doar pe cele mai cunoscute.
Privind în urmă la istoricul concepţiilor religioase, putem presupune că misticismul a apărut de îndată ce oamenii au devenit capabili să-şi comunice unii altora noţiuni abstracte. Imediat după achiziţia limbajului articulat, omul primitiv a căutat explicaţii pentru tot ceea ce-l înconjura, dar pentru el, chiar şi cele mai banale fenomene naturale erau de neînţeles iar reacţia lui la măreţia şi complexitatea universului a fost să antropomorfizeze, cu multă imaginaţie, golurile cunoaşterii sale limitate. Astfel, soarele, marea, animalele, plantele erau însufleţite, fiecare purtând într-însul spiritul, sufletul unei zeităţi pe care, de cele mai multe ori, şi-o imaginau ca având înfăţişarea unui om.
Până recent, odată cu dezvoltarea ştiinţei, explicaţiile supranaturale erau singurele încercări de a răspunde la marile întrebări ale omenirii: cine suntem, unde ne aflăm, ce se întâmplă cu noi etc. Tocmai complexitatea crescândă a întrebărilor pe care oamenii au ajuns să şi le pună a determinat structurarea concepţiilor mistice, supranaturale în sisteme cuprinzătoare, religiile. Relativa izolare a popoarelor în zorii umanităţii a determinat dezvoltarea aproape independentă a religiilor, în sisteme diverse, uneori asemănătoare între ele, alteori foarte diferite dar întotdeauna mutual incompatibile.

Meme
Una dintre achiziţiile relativ noi ale ştiinţei a fost înţelegerea felului în care ideile, conceptele se transmit de la individ la individ, copiindu-se perfect sau cu mici modificări, ajung să evolueze, "parazitând" creierele oamenilor, făcându-i uneori să acţioneze împotriva propriului lor interes. Folosind o analogie cu genele, alte unităţi de informaţie care se copiază, trecând de la o generaţie la alta, Richard Dawkins le-a numit meme. Transmiterea lor urmează un model viral, au o viaţă proprie, se influenţează unele pe altele, şi, urmând exact analogia cu genele, se răspândesc cu atât mai mult cu cât sunt mai pregătite să acapareze minţile oamenilor. De fapt, aceste meme sunt supuse şi ele mecanismului darwinist de selecţie naturală, întrucât sunt îndeplinite cele 3 condiţii necesare: ereditate, mutaţie şi competiţie pentru resurse.
Religiile, sunt de fapt complexe de meme, memeplexe, colecţii de idei sau concepte individuale uşor de distins pentru oricine. De exemplu, ideea că Iisus a fost născut de o fecioară este o memă şi face parte integrantă din memeplexul numit creştinism. Alte meme sunt comune mai multor religii ca de exemplu noţiunile de rai şi de iad. Oricine poate să facă un scurt inventar al celor mai răspândite religii şi va observa atât meme identice cât şi meme foarte diferite, exact ca în cazul oamenilor care pot să împartă gene comune fără a-şi pierde identitatea. Evident că există religii asemănătoare, cu multe meme comune sau înrudite, după cum există şi religii foarte diferite. Există atât religii foarte viguroase, cu sute de milioane de adepţi cât şi religii fragile sau chiar extincte după perioade de glorie, vezi exemplele celebre din Grecia şi Roma antice.

Religiile, "specii" virtuale
Din punctul de vedere al elementelor constitutive, speciile de animale, inclusiv oamenii, sunt "maşini de supravieţuire" pentru genele care se află într-o competiţie acerbă unele cu celelalte. Pe termen lung, vor supravieţui doar acele gene care vor construi "maşini de supravieţuire" mai performante, specii mai capabile să se replice mai repede şi mai mult, cu o speranţă de viaţă cât mai lungă.
Ducând analogia până la capăt, religiile sunt "maşinile de supravieţuire" ale miturilor. Aceste "specii" pur informatice pot împărţi unele meme, pot fi mai viguroase sau mai plăpânde. Unele sunt foarte agresive în prozelitism, atacând alte religii, pe când altele sunt mai paşnice şi nu declară război sfânt infidelilor.
Este greu de prevăzut care va fi evoluţia raporturilor dintre diversele religii actuale. Peste ani şi ani, probabil unele religii actuale vor fi ajuns extincte, vor fi apărut alte religii noi, derivate din cele existente, într-o luptă eternă pentru supravieţuire în minţile oamenilor. Cu siguranţă, însă, unităţile de informaţie mistică, miturile, vor dăinui mult mai mult decât actualele lor "vehicule de supravieţuire", trecând pur şi simplu în alte religii noi care se vor naşte.

Mitul eroului
În multitudinea de mituri apărute pe faţa Pământului, cea mai populată categorie este cea a eroului. Acest tip de mit a fost denumit de către Joseph Campbell monomit. Caracteristicile cele mai întâlnite ale eroilor, fie că sunt divinităţi incă adorate fie că sunt zei sau semi-zei uitaţi, pot fi grupate astfel:
Concepere miraculoasă şi naştere
Iniţierea copilului-erou
Retragerea din familie sau comunitate pentru meditaţie şi pregătire
Încercări şi provocări
Moartea
Pasul către o altă lume
Învierea şi renaşterea
Iertarea păcatelor
Cu mici diferenţe, aceste elemente se regăsesc la Osiris, Prometeu, Moise, Buddha, Iisus.
Greu de stabilit cu exactitate de ce este acest mit atât de popular. Putem totuşi specula, plecând de la originile speciei noastre. Organizarea socială a primilor oameni era asemănătoare cu cea a primatelor, verii noştri întru evoluţie, şi derivă din cea a strămoşilor noştri comuni. Indivizii erau fiinţe sociale, trăiau în clanuri conduse de un mascul dominant. Este posibil ca mitul eroului să se fi născut din visul oamenilor de a avea un conducător perfect, atotputernic, etern, care să-i protejeze, să le îndrume paşii, şi să-i salveze de toate pericolele ştiute şi neştiute. Dacă eroul, personajul istoric, a existat vreodată în carne şi oase şi doar apoi imaginaţia oamenilor i-a acordat atribute supranaturale, este totalmente irelevant. "Legitimitatea" mitului rezidă nu din dovezile istorice din spatele faptelor miraculoase ci din numărul şi influenţa adepţilor.

Iisus, personaj istoric?
Încercările oamenilor moderni de a înţelege originea miturilor trebuie să plece de la studierea izvoarelor istorice. De fapt, abordarea ar trebui să fie similară studiului altor evenimente istorice, cum ar fi ascensiunea şi declinul Imperiului Roman. În acest caz, de pildă, pe lângă documentele "oficiale" ale statului roman, istoricii studiază şi sursele istorice contemporane independente, fie romane fie aparţinând altor popoare. Dacă am studia doar textele apologetice şi versurile închinate împăratului Nero, am ajunge la o concluzie radical diferită de cea reală care ţine cont de izvoarele independente.
O controversă divizează oamenii interesaţi de studierea fenomenului Iisus. Pe de o parte, creştinii devotaţi încearcă să dovedească că personajul istoric a existat cu adevărat pentru că astfel, cred ei, credinţa în el capătă legitimitate. Pe de altă parte, există oameni care cred că dacă dovedesc că acesta nu a existat cu adevărat, tot edificiul creştinismului se va fi prăbuşit.
Varianta pozitivă nu a putut fi demonstrată întrucât în afara textelor apologetice creştine, nu există dovezi istorice independente care să certifice existenţa unui astfel de profet obscur din Palestina, provincie romană în acele vremuri şi nici nu sunt prea multe speranţe că vor apărea acum, la aproape 2000 de ani de la evenimente. Varianta negativă este chiar mai greu de dovedit pentru că este greu de imaginat o mărturie istorică, de acum 2000 de ani care să nege fundamentele unei religii care s-a născut ulterior. Este ca şi cum am scrie acum referinţe despre inexistenţa unui profet contemporan nouă care peste sute de ani va constitui fundamentul unei alte religii, despre care acum nici nu avem habar.
Miza controversei este într-adevăr redutabilă dar nu cred că există şanse ca disputa să se finalizeze în vreun fel. De aceea consider că dezbaterea ar trebui să se mute către punerea acestui mit în contextul istoric potrivit acelor vremuri.

Rivalii lui Iisus
Analizând cu obiectivitate personajul mistic Iisus, aşa cum reiese din apologetica creştină, remarcăm că acesta se încadrează în tipologia mitului eroului, descrisă mai sus. Dar nu era nicidecum un mit singular în spaţiul mediteranean acum două milenii. Totuşi, aşa cum de regulă istoria este scrisă de învingători, biserica creştină a avut grijă mai apoi să reducă, să înfiereze sau să bagatelizeze competitorii lui Iisus din acea perioadă de început, când acestă religie nu era nici pe departe aşa de răspândită şi influentă ca acum.
Cultul lui Mithras, foarte popular în special în rândul soldaţilor romani în primele două secole ale erei noastre, avea multe similarităţi cu creştinismul. Mithras, ca şi Iisus, ar fi fost fiul lui Dumnezeu, născut pe 25 decembrie dintr-o fecioară, după moarte s-ar fi înălţat la ceruri şi ar fi înviat după 3 zile. Mai mult, ritualul pâinii şi vinului era identic cu cel al creştinilor. Este greu de stabilit acum cine pe cine a copiat. Probabil ambele mituri îşi au originea în mitul lui Horus, zeitate egipteană. Cert este că numărul adepţilor lui Mithras era la un moment dat mult mai mare decât cel al lui Iisus.
Despre următorii rivali există relatări istorice independente care certifică autenticitatea personajelor istorice care le-au stat la bază. Primul şi cel mai redutabil este Ioan Botezătorul, un profet extrem de popular în Palestina acelor vremuri. În acestă chestiune, biserica creştină s-a văzut în faţa unei încercări importante de a prezenta botezul lui Iisus altfel decât un act iniţiatic, ca de la profet (Ioan) la ucenic (Iisus). Evangheliile prezintă diferit această presupusă întâmplare şi se observă o diminuare a rolului lui Ioan de la evanghelia cea mai veche la cea mai recentă ceea ce este un semn clar de deranj, probabil declanşat de numărul important de evrei pentru care Ioan era adevăratul Mesia. Credinţa lor a supravieţuit timpului, actualmente existând în jur de aproximativ 100.000 de mandeeni care trăiesc în special pe actualul teritoriu al Irakului şi-l venerează pe Botezător.
Despre următorul rival există de asemenea referinţe biblice, negative de data asta. Simon Magul din Samara a fost un profet demonizat de biserica creştină probabil pentru că reprezenta un adevărat pericol pentru tânăra religie.
Apollonius din Tyana a fost un filozof şi gânditor grec din Asia Mică ale cărui învăţături, mult după moartea lui, au ajuns sa influenţeze mulţi romani care l-au divinizat. Cel mai notabil exemplu a fost cel al lui Caracalla, împărat roman între 211 şi 217.
Nici evreii nu au dus lipsă de personaje istorice care au intrat în conştiinţa publică drept Mesia. Cel mai important exemplu este cel al lui Simon Bar Kochba care a condus o revoltă militară de dezrobire a Israelului de sub jugul roman. Acest militar, urmaş al lui David, vorbea limba războiului iar acest mesaj radical diferit de cel al lui Iisus a avut un ecou mult mai important în rândul evreilor şi pentru că el corespundea mitului evreiesc antic al eliberatorului care îi înfrânge pe duşmani cu sabia în mână. Din păcate pentru el şi pentru adepţii lui, răzbunarea Romei a fost prea violentă şi a dus la ştergerea statului Israel de pe hărţile spaţiului mediteranean pentru aproape 2000 de ani.
Au mai fost probabil şi alţi rivali, mult diferiţi sau poate împărţind aceleaşi caracteristici ale mitului eroului. Dar totuşi de ce tocmai acest profet a reuşit acolo unde ceilalţi au eşuat? Care este secretul succesului lui Iisus?

Ingredientele succesului
La fel ca toate celelalte religii, creştinismul este un memeplex, o colecţie de meme, care, la naştere, a preluat unele mituri ca atare din alte religii, în special din iudaism, iar pe altele le-a preluat cu modificări din fondul de meme existent în acea perioadă în spaţiul mediteranian. Din raţiuni lesne de înţeles, creştinismul acceptă doar preluarea memelor comune iudaismului, opunându-se categoric ideii că mitul lui Iisus ar fi altceva decât o preluare, ediţie revizuită şi adaptată, a altor mituri mai vechi.
Totuşi care sunt ingredientele care au stat la baza succesului creştinismului în faţa atâtor alte religii care împânzeau imperiul roman la începutul erei noastre?

Mesajul lui Iisus este unul de pace şi înţelegere. De altfel, comparând Dumnezeul violent, răzbunător, genocidal al Vechiului Testament cu cel descris în Noul Testament, observăm o îmbunătăţire evidentă. Unul dintre mesajele principale ale dogmei creştine este iubirea aproapelui, deşi este posibil ca personajul istoric Iisus, dacă a existat cu adevărat, fiind un evreu, să se refere la iubirea aproapelui tău evreu. Nu putem ştii la ce s-a referit de fapt, mult mai important este calitatea mesajului care a rămas.
Creştinismul nu presupunea doar aderarea la cultul unei divinităţi, ca alte religii de pe atunci, ci solicita adepţilor săi adoptarea unei alte filozofii de viaţă iar acest lucru dădea o mai mare aderenţă la această dogmă.
Spre deosebire de mithraism, care era rezervat bărbaţilor sau al iudaismului care era rezervat doar evreilor, creştinismul se adresa tuturor, indiferent de sex, rasă sau statut social.

Aşadar, creştinismul a învins pentru că memele lui s-au multiplicat mai des şi au supravieţuit mai mult timp. Multiplicarea masivă a fost atinsă prin faptul că toţi oamenii erau susceptibili "infecţiei", iar mesajul era într-adevăr foarte atractiv, plin de speranţă, promiţând "împărăţia cerurilor" oricui se pocăieşte. Supravieţuirea pe termen lung a fost atinsă prin faptul că această religie impunea o investiţie afectivă prin forma adoptării unei filozofii de viaţă. Odată investiţia făcută, oamenii tind să renunţe foarte greu la ideile care le-au fost aproape de suflet .
Este posibil ca şi şansa să fi jucat un rol în succesul lui Iisus. Este greu de închipuit ce s-ar fi întâmplat dacă Împăratul Constantin nu ar fi declarat creştinismul religia oficială a imperiului sau dacă nu ar fi convocat Consiliul de la Nicaea care a avut un rol hotărâtor în întărirea unităţii bisericii. Nicicând nu trebuie să subestimăm importanţa organizării şi a logisticii.

Viitorul
Întrucât sunt lipsit de orice puteri mistice, nu voi face nicio profeţie legată de viitorul creştinismului. Totuşi merită să analizăm nişte tendinţe istorice globale. În competiţia intensă dintre religii, succesul este măsurat prin numărul total de adepţi iar tendinţele pot fi măsurate prin numărul de adepţi noi. Din aceste puncte de vedere, forţele care stau la baza dinamicii confesionale sunt legate mai degrabă de factori non-religioşi, cum ar fi natalitatea din teritoriile tradiţionale (aici creştinismul stă mult mai rău decât islamismul, de pildă), sau influenţă economică şi geo-strategică (iar aici creştinismul are un mare plus care permite finanţarea bisericilor şi atragerea de noi adepţi).
Un pericol mult mai mare atât pentru biserica creştină cât şi pentru celelalte religii competitoare îl reprezintă curentul de gândire raţională, bazat pe metoda ştiinţifică, care străbate lumea occidentală, deocamdată. Criticarea credinţelor supranaturale de către oameni dispuşi să analizeze obiectiv dovezile ştiinţifice reprezintă o ameninţare mult mai mare decât orice altă religie. Lupta este una de durată iar obiectivul raţionaliştilor nu trebuie să fie "sterilizarea" miturilor, sau eliminarea creierelor infectate. Aici trebuie să învăţăm de la natură şi de la practica noastră anterioară. Corpurile noastre au învăţat să coabiteze cu bacteriile, să le pună la treabă în interiorul şi pentru corpul nostru. Doar din când în când mai cădem la pat din cauza vreunui virus buclucaş dar şi de acestea am învăţat să ne protejăm prin vaccinare.
Aşadar, haideţi să ne protejăm generaţiile viitoare, "vaccinându-i" împotriva gândirii mistice, şi să-i învăţăm pe copii respectul pentru ştiinţă!

11 comentarii:

Anonim spunea...

interesanta abordarea dar necesita mai multa documentare

Sunt doar... spunea...

scuze; comentariul ce trebuia sa ajunga la postul asta, a ajuns la un post precedent;
repostez acum:

e super ok materialul.
Ce e interesant si mai deloc atins in materialul tau este subiectul Simon Bar Kochba: el a fost ales drept mesia de catre rabinul Akiva, "o stea va rasari din semintia lui Iacob", mai exact "o stea răsare din Iacob; un toiag se ridică din Israel" (Numeri 24,17)".

Aceeasi "profetie" avea sa fie adusa si in sprijinul afirmatiei ca Isus ar fi Mesia. Cum nu puteau exista doi mesia, s-au sadit semintele urii dintre crestini si evrei seminte ce aveau sa rodeasca peste veacuri. In plus, evreii nu accepta ideea ca e necesar ca cineva sa moara pentru a absolvi pe altii de pacate, iar felul in care iti traiesti viata conform legamantului facut cu Dumnezeu e mai important decat promisiunea unei existente viitoare. "Să nu omori pe părinţi pentru copii, şi să nu omori pe copii pentru părinţi; fiecare să fie omorît pentru păcatul lui" (Deuternom 24:16). Cumva crestinii "uita" fraza asta de bun cand abereaza referitor la pacatul originar. :)

Oti spunea...

Mulţumesc pentru aprecieri.
Există într-adevăr diferenţe semnificative între creştinism şi iudaism, care poate merită o abordare separată din partea unor persoane mai pregătite decât mine. "Păcatul originar", una dintre memele fundamentale ale creştinismului, are cel puţin două roluri: 1. încearcă să explice de ce dumnezeu nu opreşte suferinţa unor fiinţe aparent fără păcat, copiii 2. întreţine un sentiment de vinovăţie chiar şi în minţile celor mai virtuoşi credincioşi care orice ar face, oricât de "buni" ar fi, nu vor scăpa de acestă povară, fiind astfel condiţionaţi să-şi întărească credinţa şi mai mult.
Succesul de public al creştinismului este în mare parte datorat puterii acestei meme.

Horaţiu spunea...

Sunteţi singurul "dawkinist" de care am auzit în România.

Trebuie să precizez că sunt creştin, deci, după standardele lui Dawkins, victima unei halucinaţii produse de mema religiei.

Acum urmează şi întrebarea pentru care, sincer, eu nu aştept răspuns; doar o adresez spiritului Dvs. critic care ar trebui să se autosesizeze aici, dacă pretindeţi că sunteţi dedicat ştiinţei: dacă ideile sau conceptele sunt meme care ne virusează creierele, atunci cum este posibilă reflecţia asupra lor? Mai mult, de aici rezultă că însuşi modelul teoretic al memelor ţine tot de halucinaţia memetică, ceea ce înseamnă că halucinăm chiar când vorbim despre ele; ar urma că nici în cazul meu, chiar acum, când scriu aceste rânduri, nu le scapă nimic şi eu însumi halucinez crezând că vă descopăr o contradicţie. De fapt, logica nu mai scapă nici ea memelor, ceea ce înseamnă că nu există nici un fel de adevăr de vreme ce totul e halucinaţie, iar ştiinţa este un fel de glumă penibilă a celor care cred că au un fel de cunoaştere exactă când, de fapt, ei halucinează.

Vă scriu aceste rânduri în speranţa că mai există un dram de spirit autocritic în Dvs. pentru a vă da seama de aberaţia pură la care vă expuneţi preluând elucubraţiile foarte... halucinante ale unui pseudo om de ştiinţă cum este Dawkins.

Toate astea, lăsând la o parte celelalte elucubraţii ale Dvs. privitoare la "mitul Iisus" şi autenticitatea sau lipsa de autenticitate a istoriei creştinismului care vă trădează o ignoranţă şi o naivitate ce vă descalifică automat de la orice pretenţie de seriozitate ştiinţifică.

Oti spunea...

Draga domnule "Horatiu", sesisez destula ostilitate in textul dumneavoastra si imi pare sincer rau ca ideile mele au cauzat un astfel de disconfort psihic. Mi-ar placea ca oamenii sa poata discuta in contradictoriu fara sa se atace la persoana. Sunt realist totusi si nu ma astept la un dialog adevarat cu un credincios foarte convins desi sunt gata sa fac tot ce trebuie pentru o comunicare sincera.

Asadar, sa va raspund la provocari:
- nu pot fi considerat un "dawkinist" pentru simplu motiv ca Dawkins nu a lansat vreo ideologie sau moda. Oricine are dreptul sa-i chestioneze argumentele care stau la baza afirmatiilor sale. Singura conditie necesara este sa ascultam raspunsurile pe care ni le da. Sunt destui oameni in Romania care gandesc ca mine, nu sunt singurul
- mi-este foarte greu sa raspund lungului sir de idei cu tenta "halucinogena". Vreau doar sa precizez ca "infectarea" cu meme de care vorbeam are un inteles figurativ. Acceptarea, constienta sau nu, a oricarei idei noi nu ne face mai putin "sanatosi". Va rog sa considerati memele ca "bucati" de informatie, unele adevarate, altele false, unele utile si altele nu etc.
- va rog sa-mi argumentati mai temeinic partea cu "autencitatea" crestinismului. Va recomand sa fiti foarte sincer cu dumneavoastra si sa incercati sa utilizati pe cat se poate metoda stiintifica ca modalitate de eliminare a subiectivismului din gandirea noastra, a tuturor.

Horaţiu spunea...

Regret că postarea mea a fost marcată de o evidentă indispoziţie, dar ea este rezultatul contactului cu textul Dvs. pe care nu-l pot înconjura decât fie cu amuzament, fie cu interjecţii.

Precizez că atacul meu nu vizează persoana Dvs., ci ideile şi spiritul Dvs. critic. V-am numit "singurul dawkinist" din România pe care-l ştiu nu pentru că aţi fi singurul care gândeşte astfel ori pentru că aţi fi înscris în curentul unei mode, ci deoarece sunteţi singurul la care am întâlnit, până acum, o expunere explicită şi aderentă a ideilor profesorului R. Dawkins.

În primul rând, Dvs. promovaţi cercetarea ştiinţifică drept sistem absolut de gândire. Dacă prin „ştiinţific” n-aţi înţelege pozitivismul, şi anume pe cel care a fost dezvoltat de naturalismul paradigmei anglo-saxone, n-aş avea rezerve atât de radicale. Dar cred că este cazul să fiţi pus la curent cu faptul că empirismul nu mai este de actualitate cam de pe la sfârşitul secolului XVIII, când a apărut „Critica Raţiunii Pure” de Imm. Kant unde există o critică şi un divorţ de principiu faţă de empirism luat în principiul său de posibilitate, fie el şi al lui Hume. Este amuzant, dar şi îngrijorător pentru cei care au un minim parcurs de acest tip, să constate că ştiinţa a reajuns la empirism. Şi încă la cel mai dur.

De asemenea, ar trebui să fiţi la curent cu faptul că empirismul care este azi practicat de o bună parte a comunităţii ştiinţifice tratează cu inconştienţă lipsa unei fundamentări coerente şi consistente a logicii şi matematicii care constituie nucleul spiritului ştiinţific. Azi, după Gödel, este de notoritate că orice sistem logico-deductiv este suspendat peste un abis iraţional. Or, scientiştii anglo-saxoni de azi lucrează cu instrumentele logicii şi matematicii de parcă această criză axiomatică nici nu ar exista. Pentru mine, în schimb, această nonşalanţă este un scandal.

În orice caz, cred că orice minte limpede trebuie să aibă o autocritică foarte ascuţită când se angajează pe drumul cercetării ştiinţifice şi să fie conştient mereu de relativitatea axiomatică ce planează asupra întregului corp de propoziţii pe care le pune la lucru în limitele logicii formale.

O altă asumpţie pe care empirismul o face este "esse est percipi" - tot ce există se reduce la ceea ce poate fi perceput. O astfel de poziţie vine în contradicţie flagrantă cu orice obiectivitate logico-matematică riguroasă care, deşi nu are o întemeiere absolută, are o rădăcină transcendentă faţă de orice empirism. Mai mult, reducţia conştiinţei înseşi, în cheie cognitivistă sau materialistă, la o funcţie sau la activitatea neuronală duce la contradicţii şi sofisme ireductibile, anulând orice pretenţie de coerenţă ştiinţifică. În fapt, dacă mintea ar fi doar materie, nu ar mai exista reflecţie, percepţie, nu ar mai exista nici aşa-zisa iluzie a diferenţei faţă de materie, nici gândire, nici sesizarea posibilităţii lucrurilor, cu atât mai puţin iniţiativă, intenţionalitate, emotivitate sau dezacorduri intersubiective. Cu alte cuvinte, nu ar mai exista subiecţi. În această cheie, nu se înţelege ce face distincţia între o memă validă şi una falsă, de pildă, după cum nu se înţelege în ce măsură "figurativitatea" memelor ar păstra vreo distanţă faţă de materialitatea lor (dimpotrivă, din câteva expuneri urmărite despre teorie, eu am înţeles că memele sunt materiale, nu abstracte) - pe scurt, mă tem că teoria memelor nu face decât să resuscite nişte teorii empiriste din epoca medievală când se mai credea că există o "piatră a nebuniei" în capul omului, de pildă, care poate fi scoasă la propriu, printr-o trepanaţie.

În ce priveşte autenticitatea creştinismului... e mult de spus. Mă voi rezuma la câteva consideraţii.

Mai întâi, Dvs. chestionaţi istoricitatea lui Iisus. De prin secolul XVIII a intrat în moda timpului. Orice investigaţie în acest sens e binevenită. Atâta timp cât are proprietatea termenilor, fireşte, şi îşi investighează subiectul fără prejudecăţi şi cu onestitate. Ei bine, ar fi trebuit să ştiţi că majoritatea istoricilor acreditaţi sunt de acord că personajul istoric Iisus a existat, nu este o invenţie derivată din cine ştie ce mistere egiptene sau mituri eroice. Puteţi verifica subiectul chiar şi printr-o banală căutare pe wikipedia sau chiar pe google unde puteţi găsi şi bibliografie. Nu e cazul să intrăm în detalii.

O altă imprecizie despre care nu sunt sigur ce denotă - amatorism, indiferenţă sau rea intenţie - este cea după care spuneţi că nu există alte menţiuni despre Iisus decât în Evanghelii sau alte surse creştine. Or, este ştiut că Tacitus, Suetoniu, Pliniu ce Tânăr, Flavius Josephus, Thallus, Phlegon sau Mara Bar-Serapion vorbesc cu toţii despre personaj şi nici unul n-a fost creştin. La asta se aduce de obicei obiecţia că astfel de menţiuni sunt făcute "din auzite" de către aceşti istorici - se ignoră, de obicei voit, că probabil cea mai mare parte a istoriei antice ar trebui respinsă pe baza acestui argument. E trecut cu vederea că mijloacele de cercetare ale istoriei antice sunt foarte diferite de cele ale istoriei moderne sau contemporane.

În sfârşit, comiteţi grave erori de istorie a religiei şi de doctrină atunci când pretindeţi ca referinţe de inspiraţie pentru creştinism religii precum cele inspirate de Horus sau de zeul Sol Invictus. Aici mă tem că vă aflaţi în situaţia penibilă de a vă manifesta ignoranţa privitor la dogmatică şi la ce înseamnă o articulare conceptuală de tip dogmatic, fără să mai punem la socoteală consecinţele pe care doctrina creştină le-a avut pe termen lung asupra spiritului european – în condiţiile în care proferaţi judecăţi de invalidare la adresa acestei doctrine. Distincţia dintre sacru şi profan, dintre corpul religios şi cel secular, precum şi invenţia societăţii civile, expulzarea din fundamentele cercetării ştiinţifice a oricăror premise mitologice sau autoritative şi refundarea ştiinţei pe spiritul critic format din nucleul logico-matematic şi experiment, apariţia conştiinţei subiective propriu-zise prin ceea ce psihanaliza numeşte azi "divizarea subiectului" şi revelarea conceptului de persoană, reformarea raporturilor individului cu societatea prin apariţia drepturilor şi libertăţilor civile - sunt câteva repere ale consecinţelor pe care creştinismul le-a cauzat chiar împotriva multora dintre exponenţii săi istorici. A nu vedea distincţia fundamentală dintre gândirea dogmatică ce se referă la fundamente în sens absolut şi declară că Temeiul este, pentru noi, contradictoriu sau, în alţi termeni, un sediu al opuşilor, dar în care avem o opoziţie transcendentă, nu una netă, de blocaj dualist, şi doctrine religioase în care asemenea crize erau departe de a fi sesizate, darămite formulate prin enunţuri dogmatice, înseamnă de fapt a vă pronunţa asupra unor chestiuni care evident vă depăşesc, în timp ce manifestaţi veleităţi de articulare raţională şi legitimă a unor judecăţi în aceste probleme.

Cu atât mai puţin sunt sesizabile pentru Dvs. implicaţiile abisale pe care le pune creştinismul faţă de oricare altă religie atunci când afirmă că Principiul Absolut s-a întrupat. Fireşte, veţi spune că, „având mici diferenţe”, astfel de întrupări vor mai fi existat şi în hinduism, de pildă, printr-un Krishna, în Baha’i printr-un Bahaullah etc. după cum Trinităţi există şi în cultul Wicca, în hinduism (Vishnu-Shiva-Brahma), în mitologia germanică, în Taoism, în mitologia greco-romană etc.etc.. Se ignoră diferenţa fundamentală dintre Trinitatea creştină şi triadele celorlalte religii întrucât triadele asociază zei determinaţi, predicate sau atribute transcendentale sau transcendente, în vreme ce Trinitatea vorbeşte despre Temeiul absolut, nu despre atribute sau determinări, fie ele şi divine; după cum se ignoră că întruparea acestui Temei are cu totul alte semnificaţii şi atribute decât incarnările celorlalte religii de vreme ce nu avem a face, din nou, cu aspecte, determinaţii, puteri sau atribute ale suprasensibilului care se manifestă (kratofanie) sub forma unor moduri sau avataruri; ci este vorba despre Temeiul absolut care se individuează complet în lumea materială, într-o singularitate în care transcendentul şi imanentul, suprasensibilul şi sensibilul, eternitatea şi istoria se intersectează, ba mai mult, coincid absolut – seism total pentru istoria umană care e modificată plenar şi aduce treptat consecinţe de criză (în greceşte, krisis = judecată) globală, fenomen ce poate fi constatat azi cu uşurinţă chiar şi de către un ateu, cu singura condiţie de a fi onest.

Or, confuzii grosolane, precum cele expuse, ridică serioase interogaţii la adresa pregătirii, obiectivităţii şi coerenţei Dvs., indiferent dacă vă place sau nu să fiţi pus în chestiune cu propria persoană.

Cred că există, nu de puţine ori o mutuală neînţelegere între credincioşi şi atei care de regulă sfârşeşte în imputări reciproce privitoare la incapacitatea părţii adverse de a avea o poziţie obiectivă, deci de a sta în diferenţă faţă de convingerile personale. Or, cu aceeaşi regularitate se uită că diferenţa ne este dată, nu ne-o dăm noi şi că, deîndată ce îi articulăm conceptul şi îi pretindem actualizarea, trebuie să tematizăm conceptele de determinare şi de nedeterminare. Prin aceasta deja este amorsată depăşirea logicii formale, căci orice judecare a principiilor unui sistem dat presupune posibilitatea ieşirii din sistem. Or, a sta în ceea ce au în comun cei care se contrazic, în diferenţă, înseamnă a sta în nedeterminare, deci a ieşi din circumscrierile punctelor de vedere pentru evaluarea lor simultană. Veţi spune că aceasta este tocmai poziţia ştiinţei. Iar eu vă voi răspunde că da, este poziţia ştiinţei, dar a unei alte ştiinţe decât cea care crede că lumea există doar în frontiera percepţiilor sale. Căci o ştiinţă empirică (εμπειρισμός înseamnă în greceşte, în sensul original, limită, frontieră, aşadar, diferenţă) nu îşi depăşeşte propria limită, este aşadar, poziţia celui care se află în refuzul propriei diferenţe. De aceea, eu acuz empirismul de o funciară incapacitate de a-şi tematiza propriile limite tocmai întrucât nu acceptă să se pună în diferenţă faţă de sine.

Domneşte o confuzie grea astăzi şi în ştiinţă, şi în religie atât în ce priveşte problema certitudinii şi a îndoielii, cât şi în cea a credinţei. Se înţelege, îndeobşte, că a fi credincios înseamnă a te arunca orbeşte în braţele unor supoziţii fără fundament sau raţiune sau evidenţă doar pentru că „aşa simţim”. Credinţa devine atunci deviza bunului plac, a reveriilor aberante (schwermerei, cum zic nemţii) sau a fanatismului ce adăposteşte, în realitate, isteria sau psihoza unei crize de identitate. Contrar, metoda ştiinţifică ar consta în analiza rece a evidenţelor, în tematizarea coerentă a atributelor şi proprietăţilor lucrului studiat şi în predicţia raţională a comportamentului său – aşadar, coerenţă, luciditate, îndoială, rigurozitate, apodicticitate.

De fapt, am motive să cred că astfel de înţelegeri se află în propria ignoranţă. Eu spun că nu există credinţă decât acolo unde se tematizează posibilitatea unui alt-ceva, deci numai acolo unde există diferenţă, adică despărţirea de determinare şi intrarea în obiectivitate. Credinţa este, atunci, bazată pe aceeaşi diferenţă care constituie şi rădăcina îndoielii ce orientează demersul ştiinţific. Şi, fără tematizarea acestei îndoieli, fără punerea la lucru a negativului său, a diferenţei ce o vertebrează, nu există nici certitudine sau apodicticitate, aşadar adevăr, nici credinţă.

Dar cred că drumul către astfel de sincere autointerogaţii vine doar acolo unde există o lipsă autentică, acolo unde încetăm să ne mai credem suficienţi, căci doar acolo posibilitatea diferenţei, deci a adevărului, poate să fie dată ca reală.

Oti spunea...

Draga domnule "Horatiu", sunt impresionat atat de eruditia dumneavoastra in ale filozofiei, mult peste media intelectualilor romani, cat si de efortul depus in aceasta dezbatere ad-hoc. La randul meu, voi incerca sa fiu la fel de sincer dar poate nitel mai succint.

Ca in orice comunicare dintre indivizi cu pregatire si sisteme de valori diferite, cel mai important lucru este sa lamurim intelesul termenilor, notiunilor, conceptelor vehiculate. Altfel, ne putem trezi ca fiecare dintre noi intelege un alt lucru atunci cand citeste "stiinta", de exemplu. Nu trebuie neaparat sa cadem de acord asupra aceluiasi inteles dar este imperios necesar sa explicitam intelegerea noastra pentru a-i oferi sansa celuilalt sa ne inteleaga cu exactitate ideile.

Asadar, ceea ce numiti dumneavoastra empirism, adica un curent filozofic, eu numesc stiinta, conform definitiei Cambridge Dictionary "the systematic study of the structure and behaviour of the physical world, especially by observing, measuring and experimenting, and the development of theories to describe the results of these activities" http://dictionary.cambridge.org/define.asp?key=70394&dict=CALD

Metoda stiintifica nu tine de curentul filozofic mai sus pomenit si oricum atacul la adresa acestuia din urma, pe seama faptului ca nu mai este de actualitate, mi se pare hazliu pentru ca vine din partea unui adept al unei dogme vechi de doua milenii.
In general, privesc argumentatiile filozofice cu destul scepticism pentru ca de multe ori nu le inteleg sensul. De exemplu, nu pricep exact ce ati vrut sa spuneti, citandu-l pe Godel: "este de notoritate că orice sistem logico-deductiv este suspendat peste un abis iraţional". La ce prapastie va referiti?
Nu doresc sa continui citandu-va frazele mestesugite dar remarc ca aveti un intreg paragraf plin de silogisme in care sustineti nici mai mult nici mai putin decat faptul ca memele ar fi materiale. Esenta replicatorului mema la care faceam referire in postul meu este una imateriala spre deosebire de replicatorul primordial al vietii pe Pamant, ADN-ul care este material. Ambele sunt de fapt informatie codata, replicabila, susceptibila la mutatii, doar suporturile si modalitatile de replicare sunt diferite.

Legat de crestinism, trebuie sa remarc ca lista progreselor cunoasterii la care faceti referire in fraza care incepe cu "Distinctia dintre sacru si...", s-a facut intr-adevar de catre unii crestini dar de multe ori impotriva dogmei. De fapt, nici nu s-ar putea altfel, intrucat esenta religiei, oricare ar fi ea, este sa ridice anumite idei la rang de adevaruri absolute iar apoi, pe masura ce intelegerea omenirii despre tainele universului progreseaza, sa le apere cu indarjire, in ciuda dovezilor evidente care le contrazic. Sa ne amintim doar de disputa lui Galileo Galilei cu biserica catolica care sustinea faptul ca Pamantul este centrul Universului. Inutil sa ne mai intrebam acum cine a avut dreptate... Intrucat pareti mai la curent cu detaliile dogmei crestine decat mine va invit sa priviti in trecut si sa gasiti o singura controversa in care biserica s-a dovedit a fi avut dreptate. Puteti incepe cu varsta Universului sau a Pamantului, cu data aparitiei unor specii de animale sau chiar a omului. A propos, probabil sunteti la curent cu faptul ca biserica catolica a admis recent ca teoria evolutionismului este adevarata, la aproape 150 de ani de cand a infierat-o pentru prima data. Le asteptam cu nerabdare si pe inaltele fete bisericesti de pe la noi.

Nu doresc sa continui analiza pe text asa ca ma opresc incercand o definitie sui-generis a credintei ca fiind o convingere aparuta in lipsa dovezilor.

Puteti recurge la cate gimnastici verbale doriti, face abuz de silogisme, apela la betii de cuvinte, nu veti reusi sa dovediti ca legile universului pot fi suspendate de un om, doar cu puterea credintei intr-o fiinta supranaturala.

Horaţiu spunea...

Stimate Domnule Atila,
Ştiinţa este definită de cuplul spirit logico-matematic şi experiment. Problema, totuşi, este aceea că logica şi matematica sunt atinse în fundamentul lor (puteţi lua teoria mulţimilor) de probleme care aduc în discuţie opţiunea fundaţională a celui care operează cu ele (în matematică putem fi intuiţionişti, formalişti sau logicişti). Relevanţa acestor opţiuni, totuşi, nu se descoperă întotdeauna în problemele să le spunem „de bucătărie cotidiană” ale ştiinţei (cu toate că atitudinea faţă de un experiment şi faţă de rezultatele lui poate fi modificată prin opţiunile pomenite), dar acolo unde ştiinţa se loveşte de elemente limită. Pentru că, în măsura în care acceptăm sau nu, de pildă, infinitul actual, nu ne este indiferent care sunt consecinţele acestei atitudini în restul disciplinelor pentru care matematica se constituie drept principiul lor de posibilitate şi unde paradoxurile de nedeterminare (cele ale lui Heisenberg, problemele puse altădată în lumină de Planck, ca exemplu) le solicită revelând o rădăcină comună.
Empirismul de astăzi acţionează, ca să vă dau un exemplu, la nivelul neurologiei şi al psihologiei cognitive unde încearcă să acrediteze ideea că ceea ce este numit conştiinţă este un rezultat mai mult sau mai puţin nemijlocit al activităţii materiei organice din care este alcătuit corpul nostru, în speţă, creierul, aşa încât nimic suprasensibil nu vine să „găurească” ordinea naturală. Într-o astfel de cheie de interpretare, logica sau matematica nu sunt discipline ideale, în care adevărurile lor să fie valabile indiferent de subiectul care le gândeşte, ci ştiinţe ale căror obiecte sunt construite prin activitatea neuronală a acelui subiect. Tot aşa, subiectul este privat de o garnitură transcendentală a cunoaşterii, astfel încât orice fel de propoziţie cade strict sub logica formală a cărei lipsă de idealitate, însă, îi interzice accesul la coerenţe tari, cum sunt, de pildă, teoriile în fizică – este simptomatic că, după cel de al Doilea Război Mondial când paradigma ştiinţifică germană până atunci la conducere în ştiinţă, a fost înlocuită cu paradigma nominalistă anglo-saxonă, fizica nu a mai avut nici un fel de reformulări teoretice de bază. După ultima teorie, cea a relativităţii, au fost tematizate numai modele teoretice fapt care, la o investigaţie mai riguroasă, cred că poate revela incapacitatea spiritului nominalist al ştiinţei actuale de a unifica idealul şi experimentalul într-o coerenţă vizionară nouă.
Problema empirismului sau a nominalismului (sunt acelaşi lucru) este, aşadar, una paradigmatică, şi nu se referă la definiţia ştiinţei sau la stabilirea metodei ştiinţifice, cum greşit aţi înţeles intenţia postării mele. Astfel de probleme pot fi puse mai bine în lumină când citim, de pildă, „Fundamentele aritmeticii” de Frege, unde logicianul german angajase o dispută radicală împotriva intuiţionismului matematic (acelaşi empirism) al lui J. St. Mill care credea că obiectele matematicii – numerele – sunt produse de experienţa empirică şi nu rezultatul unei structuri interne a subiectului care ar certifica o origine transcendentală (a priori şi universală) a matematicii şi, implicit, a cunoaşterii. Sau atunci când citim despre modul în care G. Cantor, în „Fundamentele unei teorii generale a varietăţilor” prin care a impus definitiv matematicii obiectele transfinite, a rezolvat o parte din contradicţiile fundaţionale ale matematicii (dar s-a lovit de altele, mai grele) care, până atunci, tranşau matematicienii între empirişti şi idealişti când se ajungea la chestiuni precum calculul diferenţial sau trecerea la limită. Astăzi vedem consecinţele empirismului în ştiinţă în faptul că ştiinţa ignoră că temeiul cunoaşterii se află într-o vecinătate vertiginoasă cu metafizica, iar acolo unde se loveşte de contradicţii fundaţionale, fie se face că nu le vede – cu consecinţe greu de prevăzut –, fie le tranşează în stil empirist, adică monist, reducţionist fiind animată de un aşa-zis pragmatism cu totul străin spiritului ştiinţific autentic – producând, din nou, consecinţe, cred eu, catastrofale pe termen lung.
În acelaşi sens, pentru că mă interpelaţi cu privire la înţelesul cuvintelor mele despre abisul iraţional peste care este suspendat orice sistem logico-deductiv, la
http://en.wikipedia.org/wiki/G%C3%B6del%27s_incompleteness_theorems puteţi găsi cele două teoreme de incompletitudine ale sistemelor logico-deductive descoperite şi demonstrate de Kurt Gödel prin care se arată că orice sistem logico-deductiv consistent nu e complet, în sensul că cel puţin una din propoziţiile de bază ale sistemului nu este demonstrabilă înăuntrul sistemului. Prin aceasta construcţiile logico-matematice sunt fisurate în chiar temeiul lor şi indică tocmai acea opţiune fundaţională a subiectului uman pe care am amintit-o. Mai mult, arată nevoia unei recurenţe perpetue a ieşirii din sistemul logico-deductiv pentru a-i hotărî criteriile de bază, adică o deschidere către idealitate ce scapă calculului, iar o astfel de ieşire nu se poate face decât în metafizică, adică exact în acea disciplină căreia Dvs. nu îi înţelegeţi sensul.
La această fisură am şi făcut referire în finalul postării precedente, în acele „fraze meşteşugite” care par să vă inducă ideea unei intenţii de a disimula sau de a face să treacă subreptice tot felul de idei înşelătoare, camuflate, nu-i aşa?, în „obscurantismul” meu religios dublat de speculaţie filosofică „ininteligibilă”. Suspiciuni care mă amuză, dar mă şi întristează când văd la ce etichete boante şi de o ironie şchioapă vă determină să recurgeţi în finalul postării Dvs.: „gimnastici verbale”, „abuz de silogisme” (?!), „betii de cuvinte”... De unde până unde?!? Mă tem că am ajuns, dimpotrivă, la situaţia de a fi fost prea explicit în postarea precedentă încât să nu ajung, se pare, să mă fac neînţeles de Dvs....
Aceeaşi capacitate remarcabilă de a înţelege greşit intenţiile şi obiecţiile mele, fără să mai vorbesc despre modul în care nu reuşiţi să fiţi atent la implicaţiile presupoziţiilor pe care le angajaţi sunt exemplar oglindite în consideraţiile pe care le faceţi cu privire la relaţia dintre timp şi adevăr. Chiar aţi crezut că, pomenind de secolul XVIII am vrut să vă obiectez la empirism caducitatea teoriei raportată la schimbarea epocilor istorice? Domnule Nyerges, pentru mine adevărurile teoretice şi filosofice de bază nu se măsoară decât accidental în funcţie de perioada istorică în care trăim şi, îndrăznesc să afirm, acest fapt este identic pentru orice autentic filosof. Referinţa mea la epoca în care Kant şi-a redactat opera a fost strict bibliografică şi NU s-a referit la actualitatea sau lipsa de actualitate ISTORICĂ a empirismului, căci validitatea unor astfel de paradigme nu se măsoară în mode noi şi mode vetuste, ci în concept. Am vrut, cel mult, să marchez faptul că a trecut ceva timp de când contradicţiile interne ale empirismului au fost repuse în chestiune şi redepăşite cu încă şi mai multă rigurozitate de către Kant, timp care, din păcate, nu a servit prea mult la înţelegerea lecţiei kantiene de către ştiinţă. Chit că aceste chestiuni au făcut obiectul dezavuărilor şi criticii radicale încă pe timpul lui Platon când nominaliştii de azi erau în travestiul sofiştilor de ieri (sau alaltăieri). Deci nici vorbă de respingerea empirismului pentru că ar fi o doctrină veche – în filosofie cam toate doctrinele sunt vechi. O nouă doctrină nu înseamnă un orizont care să nu mai fi fost tatonat, ci doar schimbarea unor faţete, atitudini şi perspective în raport cu aceleaşi vechi probleme.
Cu atât mai ridicolă e consideraţia privitoare la vreo presupusă sclerozare sau perimare a doctrinei creştinismului în funcţie de trecerea timpului. În problemele de întemeiere a cunoaşterii, existenţei şi vieţii spirituale sau filosofice aţi fi surprins să aflaţi cât de persistente sunt formulele fundamentale, cât de imposibil este ca ele să se schimbe odată cu trecera vremurilor – în fond, ce altceva constituie obiectul doctrinelor religioase, al filosofiei şi chiar obiectul ultim al ştiinţei decât raportul întemeietor dintre unu şi multiplu, continuum şi discret, infinit (care poate fi actual absolut, privativ absolut, actual determinat sau privativ determinat) şi finit, raportul dintre identitate şi diferenţă? Totul se reduce la această relaţie fundamentală şi a crede că o doctrină se perimează în trecerea timpului aşa cum se uzează ultima generaţie de laptopuri după apariţia noului iPod înseamnă a se confunda cunoaşterea şi obiectul ei cu doctrina ultimei mode şi cu perisabilitatea rochiilor din sezonul trecut. Imuabilitatea unei doctrine religioase nu se raportează la mode istorice, ci la valabilitatea intrinsecă a adevărului afirmat. Ea nu ţine de fanatism, sclerozare arhaică sau regres, ci de adâncimea ireductibilă şi de coerenţa supralogică pe care o angajează în acel raport întemeietor dintre unu şi multiplu, identitate şi diferenţă, elemente care sunt presupuse în tot ceea ce gândim, reprezentăm, simţim şi facem. Şi, cu cât mai adânc este adevărul unei doctrine, cu atât mai multe diferenţe conţine în el însuşi, deci cu atât mai invulnerabil este la variabilitate; e greu de înţeles că un adevăr care prezintă toate proprietăţile absolutului, întrucât pune problema în termeni ireductibili, deci dincolo de care nu se poate merge nici măcar cu logica speculativă (cum sunt conceptele de identitate şi diferenţă împreună cu relaţiile lor), conţine o variaţie absolută? Deci că un astfel de adevăr face, prin definiţie, faţă oricăror schimbări, sensibile şi suprasensibile, experimentale şi paradigmatice? Ştiu şi eu?... De vreme ce păreţi să vă pretindeţi materialist, deci respingeţi un adevăr absolut, nu rămâneţi decât cu variaţia absolută, deci cu incoerenţa pură a unui multiplu fără unu. Nici o mirare, atunci, că respingeţi ideea unui adevăr absolut pentru că vă aflaţi în cercul vicios în care nu puteţi nici să amorsaţi care sunt conceptele ireductibile care vă vertebrează cunoaşterea şi propoziţiile.
Aşa că esenţa religiei nu este de a ridica nişte idei la absolut – idei absolute există oricum în capul omului, chiar şi în cel al omului ateu, chit că el le refuză – sau de a polemiza cu progresul ori de a se încăpăţâna în non-sens (la ce ne-ar folosi să ne cheltuim într-o astfel de tâmpenie?) şi cu atât mai puţin de a urmări să schimbe legile naturii prin încordarea vreunei facultăţi iraţionale (schimbarea legilor naturii ţine azi, mai degrabă, de veleităţile ştiinţei şi ale spiritului ingineresc ce o animă), ci este acela de a reface legătura existenţei omului cu ceea ce e fundamental, ireductibil pentru ca omul să se deschidă unui sens superior real şi să ajungă şi el părtaş la această ireductibilitate.
Materialismul este o paradigmă în care raportul dintre unu şi multiplu este distorsionat: e refuzată o unitate transcendentă a multiplului şi se proclamă unificarea acestuia prin el însuşi. Problema, totuşi, nu e asta, căci o doctrină metafizică precum cea a creştinismului susţine tocmai esenţialitatea prezenţei multiplului în unu (Un Dumnezeu în Trei Ipostasuri Care sunt, Fiecare, Dumnezeu fără rest): deci Multiplul este legitimat şi, mai mult, pus ca esenţial substanţei Unului. Deci, o unitate PRIN multiplul însuşi, imanentă lui, e proclamată chiar aici. Problema este că materialismul refuză un multiplu ABSOLUT care este SINGURUL prin care unitatea imanentă absolută poate fi dată, cu alte cuvinte, care şi-ar conţine propria transcendenţă unificatoare, astfel că pura imanenţă şi pura transcendenţă ar coincide. Or, printr-un multiplu determinat, la care se încăpăţânează să rămână empirismul, nu se va putea autofundamenta nimic, niciodată. Căci nu e suficient să te crezi sau proclami ireductibil; trebuie să şi depăşeşti determinarea care te împiedică să ajungi la o atare performanţă. De aici nu îi rămâne materialismului, pentru a da măcar aparenţa coerenţei, decât să nege realitatea multiplului, a diferenţei tocmai pentru a încerca demonstrarea continuumului pur şi absolut închis al materiei. Căci numai aşa ireductibilitatea ei ar putea revendica vreo urmă de plauzibilitate. Ceea ce îl situează, din nou, în pură aberaţie întrucât, de vreme ce materia este determinată, nu absolută – chiar şi atunci când arată vreo urmă de continuum, cum e în cazul unui foton, de pildă – materialismul trebuie să fie prin definiţie relativist, aşadar, să respingă orice formă teoretică de continuum (adevăr absolut) în favoarea unui corpus teoretic fisurat de o discreţie totală (adevăr relativ). Aceasta, pentru a respinge evidenţa experimentală a discreţiei din materie ce ar avea nevoie de o unitate transcendentă, nu atât prin relativismul percepţiei subiective, cât prin discreditarea oricărei viziuni care ar căuta dincolo de materie – în felul acesta, acceptarea continuumului exclusiv în experienţă privează materialismul de continuumul teoretic şi îl surpă în ininteligibilitate. Deîndată, însă, ce refuzul unei transcendenţe a fost operat, se poate trece, brusc, la propoziţii absolute prin care să fie acreditată imanenţa autarhică a materiei, adică negarea multiplului. Acest joc subversiv este practicat nonşalant de către cei mai înverşunaţi materialişti, la adăpostul unei critici solide datorită mai multor considerente de organizare strategică a discursului lor pe care nu le voi discuta aici.
De aici şi surpriza mea la ultima Dvs. postare unde-mi trântiţi, nici mai mult, nici mai puţin, că „Esenta replicatorului mema la care faceam referire in postul meu este una imateriala spre deosebire de replicatorul primordial al vietii pe Pamant, ADN-ul care este material”. Asta în contextul în care, dacă am înţeles, totuşi, bine, sunteţi un adept al materialismului – dacă sunteţi, de unde această bruscă diferenţă faţă de materie în ce priveşte mema? Căci un principiu monist, cum e materia în doctrina materialismului, nu poate admite diferenţe, se consideră perfect închis, autonom, prin el însuşi. Or, dacă Dvs. susţineţi existenţa a ceva imaterial, contraveniţi principiului pe care l-aţi ales drept paradigmă fundaţională. Dacă l-aţi ales într-adevăr, iar nu cumva propovăduiţi idei ceva mai eterogene şi atunci apar alte probleme, posibile contradicţii şi complicaţii.
Căci sunt două aspecte pe care mă tem că nu le-aţi înţeles: primul este cel care priveşte lipsa coerenţei materialismului – prin definiţie, pentru că principiul doctrinar adoptat, materia, e determinat, acesta respinge un adevăr absolut, dar relativitatea adevărului este ea însăşi, atunci, adevăr absolut şi, mai mult, dacă totul e echivalent şi acceptabil cum spune relativismul, şi adevărul absolut este egal şi acceptabil cu cel relativ în condiţiile în care credeam că tocmai a fost suprimat pentru a-l lăsa pe cel relativ în fiinţă; al doilea, este faptul că monismul materialist face imposibilă ştiinţa – v-am scris la postarea anterioară, dar vă repet, pentru că am văzut că n-aţi înţeles – căci nu putem fi critici, deci nu putem proceda la ştiinţă, decât când refuzăm să luăm un obiect, o idee etc. aşa cum ne sunt date, deci numai atunci când avem o diferenţă faţă de obiectul respectiv şi îi sesizăm, implicit, posibilitatea de a fi altfel decât ne e dat. De aceea cunoaşterea, ştiinţa se bazează pe prezenţa unei fisuri originare, pe o incompletitudine fundamentală a determinării în tot ceea ce facem, gândim, imaginăm sau simţim. Fără această incompletitudine fundamentală în faptele şi existenţa determinată fie am fi psihotici ori idioţi, fie nu am fi deloc (a doua ipoteză mi se pare mai plauzibilă).
De aici am şi încercat să vă fac să înţelegeţi că o adevărată credinţă, precum şi o adevărată cunoaştere, trece tocmai prin acest punct de incompletitudine sau cel puţin se referă la el şi oricare certitudine pe care am putea-o avea – ştiinţifică sau nu – trebuie să treacă prin mijlocirea lui.
În sfârşit, eu nu susţin absolut nimic privitor la meme – este o invenţie care mie nu-mi inspiră nici un fel de aderenţe, chiar dimpotrivă. Ci am menţionat doar ce am înţeles sau mi s-a părut că înţeleg din vreo două expuneri video (una a lui Susan Blackmore) despre memeticism şi câteva texte mai mult informative decât de aprofundare unde se spunea explicit că memele nu sunt imateriale. Dar poate am înţeles eu greşit. Oricum ar fi, modelul teoretic al memelor ridică, împreună cu cognitivismul, sofismele şi incoerenţele pe care le-am arătat în postarea precedentă şi care au rămas fără răspuns.
Interesant că nu aţi mai persistat în erorile istoriografice vis-à-vis de creştinism, dar reveniţi cu alte erori, de data asta cu referire doctrinară. Ar fi bine să aflaţi că ştiinţa europeană a înflorit, chiar împotriva autorităţilor ecleziastice, din aplicarea consecventă a unor principii izvorâte din consecinţele doctrinei dogmatice şi, mai mult, această aplicare a fost realizată cu un imens travaliu de către un mare număr de călugări, în majoritate anonimi, în mănăstirile occidentale. Da, au existat şi greşeli, căci biserica e formată, aici în istorie, din oameni care pot uita, interpreta greşit sau fi iresponsabili faţă de chiar principiile pe care pretind că le incarnează (cum se întâmplă şi în ştiinţă şi tocmai v-am arătat că Dvs. satisfaceţi un astfel de exemplu). Dar a deduce din nevrednicia personală a oamenilor care pretind că o reprezintă, nevrednicia unei doctrine, este un argument ad hominem, căci validitatea ei se măsoară după conţinut şi după cei care reprezintă mai bine acest conţinut, nu după cei care îl contrazic: în cazul creştinismului, doctrina a fost fie ignorată în esenţa ei şi contrazisă în practică, fie cunoscută în esenţa ei şi contrazisă în practică; în cazul Dvs. doctrina este ignorată în esenţa şi consecinţele ei profund aberante, dar e bine incarnată. Sper că nu e nevoie să facem aici logică elementară.
Biserica a avut momente în care a fost dominată de concepţii care contraveneau adevărului creştinismului – care puteau varia de la interpretarea integral literală a Scripturii (ceea ce e un non-sens, o preluare literală nu mai prea este o interpretare), până la cuplajul cosmologiei fizice cu cea transcendentală sau simbolică (de unde terracentrismul şi teoria pământului plat) sau adoptarea necritică a unor sisteme şi instituţii păgâne, imperiale care au distorsionat raportul dintre puterea temporală şi sacerdoţiu şi au fost cauze de severe injustiţii (procedurile Inchiziţiei erau moştenite din dreptul roman antic) –, iar cei care slujeau aceste concepţii, atât timp cât le slujeau, erau dominaţi de spiritul timpului, nu de spiritul divin. Evul Mediu a fost o perioadă complicată în care cea mai crudă barbarie se învecina cu cele mai elevate şi nobile preocupări şi idealuri. Despre această perioadă în Europa cred că se poate spune că a reprezentat lupta omului nou, trezit de creştinism, cu remanenţele omului vechi, dominat de păgânism. Abia când spiritualitatea noului om a putut fi eliberată de un raport kratofanic cu Temeiul şi natura, s-a putut opera dezvrăjirea lumii şi trezirea la viaţă a raţiunii. Vedeţi, cercetaţi dacă puteţi să fondaţi ştiinţele moderne pe pilonii unor culturi traversate de o metafizică necreştină – buddhism, jainism, hinduism, animism, politeism greco-roman sau oriental etc., ba chiar pe islamism sau iudaism, chit că acestea din urmă sunt metafizici religioase avraamice.
Ce vreau să vă spun este că modernitatea a venit în lumea occidentală nu în pofida creştinismului, ci în siajul lui, ca o consecinţă a modului în care se pune aici raportului omului cu Temeiul, cu natura şi cu sine însuşi. De aceea, dacă Biserica, în disputele ei concrete cu ştiinţa s-a înşelat, ei bine, în susţinerea şi transmiterea paradigmei care a fundat modernitatea şi care izvorăşte dintr-un raport singular între unu şi multiplu care numai el putea susţine distincţia dintre sacru şi profan, dezvrăjirea naturii şi descoperirea raporturilor ei cantitative, secularizarea statului şi societatea civilă etc. (nu mă repet) Biserica şi-a dovedit dreptatea până în ziua de azi.
A, şi a propos, având în vedere imposibilitatea efectuării probei experimentale a evoluţionismului atât în privinţa generaţiei spontanee, cât şi în privinţa trecerii de la un regn la altul şi de la o specie la alta, la care se adaugă un număr de contradicţii de bază în logica (de exemplu, selecţia naturală e definită circular) şi în faptele (de exemplu, proprietăţile conservative ale genomului interzic mutaţiile genetice radicale într-un organism, iar dacă acestea se produc fără anihilarea sau sterilizarea organismului în cauză, ele nu doar că nu dau o specie nouă, ci o varietate rasială, cel mult, dar, foarte important, sunt corectate prin eliminarea matematică din genom a catenelor mutante şi revenirea la configuraţia iniţială într-un număr mic de generaţii) care sunt ţinute să alimenteze această viziune, cred că e cazul să vorbim cel mult despre un model teoretic, nu despre o teorie. Avem a face cu o teorie când, conform metodologiei ştiinţifice, corpul formulărilor conceptuale este confirmat prin probă şi contraprobă experimentală. Ceea ce nu e cazul la evoluţionism care se recunoaşte singur ca având o abordare ştiinţifică interpretativ-istoricistă, nu logico-matematică dublată de o confirmare experimental-empirică, ba mai mult, fiecare încercare de realizare a vreunui experiment evolutiv a devenit o contraprobă pentru evoluţie. Aşa încât această ideologie nu satisface nici standardele normale de validitate ştiinţifică, fără a mai intra în chestiuni de ordin paradigmatic, adică de opţiune fundaţională.
Iar dacă se face caz de enciclica “Humani Generis” din 1950 a lui Pius XII
(http://www.vatican.va/holy_father/pius_xii/encyclicals/documents/hf_p-xii_enc_12081950_humani-generis_fr.html)
sau de concluziile Academiei Ştiinţifice Pontificale din 22 octombrie 1996, date publicităţii prin gura Papei Ioan Paul al II-lea
(http://geology.about.com/gi/dynamic/offsite.htm?zi=1/XJ&sdn=geology&zu=http%3A%2F%2Fwww.newadvent.org%2Fdocs%2Fjp02tc.htm),
nici acestea nu sunt argumente. Pentru că Vaticanul nu a recunoscut niciodată evoluţionismul ca teorie, ci a spus numai că este o ipoteză serioasă, demnă de discuţii, dar că nu trebuie luată ca şi cum ar fi o doctrină certă, dovedită (Pius XII); sau că această teorie apare, în urma cercetărilor din domeniu şi a ultimelor rezultate, ca fiind mai mult decât o ipoteză (Ioan Paul al II-lea) – fără a se specifica până unde se ajunge cu depăşirea statutului său ipotetic –, dar că ea nu stă în adversitate cu credinţa creştină decât dacă afirmă că spiritul omului a apărut din materia însăşi, prin aşa-zisa evoluţie a acesteia (ceea ce, pe fond, şi ajunge să afirme).
(“Consequently, theories of evolution which, in accordance with the philosophies inspiring them, consider the spirit as emerging from the forces of living matter or as a mere epiphenomenon of this matter, are incompatible with the truth about man. Nor are they able to ground the dignity of the person.”)
Mai mult, Papa Ioan Paul al II-lea remarcă faptul că, odată cu omul, aşa-zisa continuitate a materiei vii suferă un punct de ruptură ontologică, o discontinuitate care marchează diferenţa axiologică a omului faţă de restul vieţuitoarelor.
În cel mai bun caz, atitudinea de atunci a Vaticanului poate fi văzută ca interesul ştiinţei catolice exprimat faţă de rezultatele cele mai populare ale ştiinţei. Chiar şi în cazul în care aceste rezultate par să vină în contradicţie sau chiar vin în contradicţie cu credinţa. O atitudine, trebuie să recunoaştem, în întregime modernă şi deosebită precum cerul de pământ faţă de atitudinea unor religii precum islamul, bunăoară, care nu ar vrea să ştie nimic din ceea ce i-ar putea clătina certitudinile.
Acum, însă, dacă binevoiţi să vă informaţi, Benedict al XVI-lea, ca om cu vreo 7 doctorate, mă tem că a marcat o cotitură în raport cu această aşa zisă teorie şi catolicismul a luat o oarecare distanţă faţă de ea. Aşteptăm noi, în schimb, cu interes, vremuri mai prielnice criticismului liber al oamenilor de ştiinţă oneşti (nu al creaţioniştilor) la adresa acestui model teoretic. Aşa cum deja se începe, ici-colo, să se ridice marginea covorului care acoperă această groapă a inconsistenţelor ştiinţifice, acest centru ideologic al naturalismului care este darwinismul (http://www.rae.org/darwinskeptics.html; http://www.dissentfromdarwin.org/index.php).
Pe scurt, majoritatea oamenilor nu vor renunţa niciodată la credinţa într-o fiinţă supranaturală căci existenţa unei Totalităţi care, ca absolută, stă în reflecţie cu sine va fi întotdeauna infinit mai inteligibilă şi infinit mai coerentă decât o sumă de speculaţii care, pe de o parte, resping teleologia şi coerenţa, dar, pe de alta, le reafirmă ba spunând că evoluţia nu e arbitrară, ba spunând că genele au un scop, indiferent care sau că universul, accidental şi orb, cum e, are totuşi o structură transparentă la concept şi vertebrată de legi, deci o diferenţiere coerentă, fie ea şi exterioară.

Spiritul critic este valid numai când prima lui mişcare este autocritică.

Horaţiu spunea...

În sfârşit, cred că am ajuns la situaţia în care disjuncţia de opinii care s-a instalat între noi necesită explicaţii şi clarificări tot mai vaste.

Mă tem că acest lucru transformă dezbaterea noastră ad-hoc într-o ocupaţie teribil de cronofagă. Din această cauză vă rog să mă iertaţi dacă, după această ultimă replică ce v-am adresat-o, nu voi mai interveni cu altele la posibilele răspunsuri pe care veţi înţelege să le formulaţi la adresa ei. Şi să nu credeţi că e vreun fel de dezertare de la provocarea pe care tocmai eu v-am lansat-o.

Ca punct de încheiere, adaug că raţiunea care m-a îndemnat să răspund provocării originare - ideile vehiculate în blogul Dvs. - a fost recunoaşterea în acest gen de atitudini a unor prejudecăţi scientiste la adresa acelei părţi a fiinţei noastre care este rebelă faţă de orice cuprindere prin calcul. Întrucât se crede că, la un moment dat, lumina raţională a ştiinţei va reuşi să alunge orice umbră din cele mai obscure cotloane ale fiinţei umane şi că, atunci, spiritul religios, iraţionalitatea şi pretenţiile la supraraţionalitate vor fi evacuate dintr-un aşa-numit subiect complet aseptizat şi securizat în faţa oricăror şarje ale vreunui tip de inconştient.

Cred că un astfel de model de gândire trăieşte într-o înspăimântătoare inconştienţă faţă de propriile principii de posibilitate şi consecinţe şi că el a devenit astăzi o prejudecată. Una tot mai banală din cauza popularităţii ei, dar nu mai puţin periculoasă prin mistificările pe care le produce, care sunt de natură să mutileze integralitatea umanului, dar şi să ofere o motivaţie aşa-zis teoretică pentru o eventuală scientisto-craţie capabilă, din câte lasă să se înţeleagă, să impună una dintre dictaturile cele mai grele în istoria omenirii. Sper să nu ajungem la aşa ceva.

Inconştientul, descoperit de Freud (şi diferit de subconştientul care a devenit obiect de joacă pentru tot felul de terapii care nu ţin de psihanaliza autentică), este acel loc pe care nu vom reuşi niciodată să-l aducem plenar la lumină şi cu atât mai puţin să-l manipulăm. Şi atât timp cât inconştientul se va arăta ca unul dintre elementele din structura de bază a subiectului, vă asigur că şi religiozitatea va fi prezentă în el în aceiaşi termeni, dându-i dreptate lui Mircea Eliade care deja afirma acest lucru în Cuvântul înainte de la "Istoria credinţelor..." ("Pe scurt, «sacrul» este un element în structura conştiinţei şi nu un stadiu în istoria acestei conştiinţe").

Fireşte, modul de manifestare al inconştientului şi paradigmele de formulare ale raportului cu acel sacru se pot modifica în forma şi dinamica lor, în funcţie de ceea ce s-ar putea numi economia psihică a unei epoci. Vedem acest lucru sub ochii noştri. Dar aceste modificări nu înseamnă că, la o scară eminentă a lucrurilor, ele ar fi de natură să hotărască ce este adevărul în esenţa lui sau cât de valide sunt doctrinele vreunei religii - pentru simplul motiv că astfel de modificări pot foarte bine să fie (şi eu cred că sunt) simptome. Adică, dacă ele oglindesc fidel spiritul epocii nu înseamnă că oglindesc şi Spiritul ca atare. Ba chiar dimpotrivă.

Dacă întreagă această conversaţie va fi fost de natură să trezească în Dvs. întrebări şi îndoieli legitime - îndoiala, cum v-am scris, este esenţială gândirii ca atare şi spiritului (auto)critic - şi anume, mai ales cu privire la propriile Dvs. convingeri, atunci poate că sensul ei se va revela în spiritul unei apropieri între noi: veţi şti cam ce înseamnă să fii cu adevărat credincios - nimic altceva decât să trăieşti tot timpul cu sabia îndoielii, simultan, deasupra propriului cap şi în propria mână.

Succes.

Oti spunea...

Stimate domnule "Horatiu",

aveti foarte mare dreptate cand afirmati ca astfel de dezbateri necesita un alt forum. Ne ia intr-adevar destul de mult timp sa ne raspundem unul altuia fara a fi siguri ca celalalt ne va citi cu atentie si obiectivitate argumentele. Lungimea si complexitatea penultimului dumneavoastra comentariu ma uluiesc si ma magulesc in egala masura.

Permiteti-mi totusi sa fac cateva precizari foarte tintite ale unor erori prezente in textul mai sus amintit.

1. Consensul societatii este cel care decide ce este bine si ce este rau. Religiile au doar aparent statutul de referinta, in fapt doctrinele lor reprezinta un element inertial pentru schimbarile inerente care apar in morala societatii. Am argumentat ceva mai detaliat intr-un alt post pe care poate l-ati citit
http://gandirerationala.blogspot.com/2009/02/sursa-eticii-si-moralei.html

2. Se pare ca persista confuzia referitoare la imaterialitatea memelor. Desi nu am afirmat niciodata ca as fi materialist, dumneavoastra imi atribuiti aceasta afiliere si sesizati a falsa contradictie intre conceptul de mema si restul afirmatiilor mele care nu accepta existenta supranaturalului.
Memele sunt informatie, la fel ca si cuvintele. Evident ca sunt imateriale pentru ca de fapt ele reprezinta o forma de structurare suplimentara a informatiei materiale. Nivelul bazal de structurare al materiei vii este ADN-ul, iar odata cu aparitia sintaxei la primele primate acum cateva milioane de ani s-a nascut o noua forma de organizare a informatiei. De atunci stramosii nostri au fost capabili sa transmita o idee folosind notiuni abstracte care iata ca inca mai creaza confuzii. Mema "evolutie", de exemplu, este materiala doar in masura in care tineti neaparat sa va referiti la vibratiile corzilor vocale din laringele persoanei care pronunta acest cuvant. Altfel, avem de-a face cu o mema la fel de imateriala care orice alta idee care va trece acum prin minte. Atentie, orice mema este o idee dar nu orice idee este mema ci doar acelea care sunt suficient de bine standardizate si structurate incat sa se poate copia cu usurinta in mintile oamenilor.

3. Legat de asertiunile dumneavoastra legate de evolutie, mi-ar fi placut sa nu fiti asa de categoric. Asa insa ma vad nevoit sa constat ignoranta dumneavoastra in ale biologiei. Speciatia, adica aparitia de specii noi a fost dovedita de nenumarate ori. Un exemplu celebru il gasiti aici
http://www.youtube.com/watch?v=YCoEiLOV8jc&feature=related
Inteleg totusi dificultatile pe care le au oamenii in intelegerea evolutiei. Majoritatea se asteapta sa "vada" cu ochii lor aparitia de noi specii. Intrucat replicarea ADN-ului este un proces foarte precis, mutatiile apar foarte rar si de aceea este nevoie de multe generatii si o competitie pe resurse pentru a crea o tendinta evolutionista care va rezulta initial in rase diferite, apoi in subspecii care se pot imperechea dar rezultatul lor este un organism steril iar mai apoi se ajunge la speciatie adica la aparitia de 2 noi specii care nu se mai pot imperechea. La organismele superioare care au o speranta de viata de cativa ani nu vom putea sa asistam la aparitia de noi specii. Din pacate nu traim suficient de mult. Altfel stau lucrurile la organismele monocelulare la care vedem evolutia in actiune. Rezistenta bacteriilor la antibiotice sta marturie a faptului ca, in prezenta unei competitii pe resurse, mutatiile benefice intamplatoare ale unor organisme cu un timp de generatie extrem de scurt, poate declansa o "inarmare" a micului germen care devine astfel imun la antibioticele cu care incercam sa-l omoram.

4. Sper sa-mi iertati malitiozitatea cand voi remarca faptul ca nu ati raspuns la provocarile referitoare la contradictia dintre dogmele religioase si consensul stiintific legat de varsta Universului, a Pamantului, data aparitiei primilor oameni etc. Sper totusi sa nu faceti referire la acei cativa adepti ai "intelligent design-ului" care sunt incapabili sa inteleaga concepte fizice extrem de simple cum ar fi datarea prin metode radioactive a rocilor.

Ma opresc aici si va multumesc inca o data pentru atentia poate disproportionata pe care ati acordat-o ideilor mele de simpatizant al stiintei. Sunt sigur ca mai am multe de invatat de la dumneavoastra in domeniul filozofiei si sper sa am energia, timpul si motivatia necesare pentru a ma pregati in acest sens ca sa va devin un partener de dezbatere pe masura in acest domeniu.

Anonim spunea...

https://feidlimidblog.wordpress.com/mitul-lui-iisus-sau-gandirea-rationala/

 
Banda Scepticism Ateism