Metoda ştiinţifică

Importanţa metodei ştiinţifice este covârşitoare. Puţine dintre achiziţiile omenirii pot rivaliza cu ea. Abordarea obiectivă a realităţilor universului, formularea de ipoteze de lucru care mai apoi sunt verificate prin experiment, închegarea unor teorii care sunt capabile să facă predicţii, au stat la baza imensul progres înregistrat de omenire în ultimele secole, cu precădere în ultimele decenii.
Din păcate, constatăm tot mai des că fundamentele metodei ştiinţifice nu sunt suficient de cunoscute, iar o mare parte a semenilor noştri au încă neclarităţi şi confuzii.

Istoric
Grecii antici, poate tocmai din cauza înclinaţiei lor către filozofie, au neglijat şi poate chiar dispreţuit experimentul, punând foarte multă emfază pe gândirea meditativă, pe cunoaşterea adevărului prin revelaţie. Pentru ei, înţeleptul suprem era acela care, cu privirea in zare, se gândea în linişte la misterele universului, iar după ceva meditaţie, era în stare să le descifreze, spre încântarea şi admiraţia discipolilor săi. Aşa au luat naştere teoriile lor despre originea universului şi a vieţii pe pământ dintre care enumăm doar câteva aici:
• Anaximandru (610-546 î.Hr.) credea că animalele au apărut din mare, datorită căldurii solare
• După Empedocle (483-423 i.Hr.), viaţa s-a născut din mâlul încâlzit din care au ieşit segmente de fiinţe vii, membre izolate, ochi fără cap iar fiinţele vii se obţineau prin asocierile întâmplătoare ale acestora
• Democrit (460-370 i.Hr.) considera că omul s-a plămădit, ca un viermişor, din mâl.
• Aristotel (384-322 i.Hr.) considera că s-a trecut spontan de la neviu la viu prin elemente intermediare şi că plantele sunt verigi intermediare între obiectele neînsufleţite şi animale
• Teofrast din Eresos (370-287 i.Hr.) credea că plantele se pot metamorfoza spontan
• Lucreţiu (98-55 i.Hr.) afirma că speciile au apărut prin combinarea întâmplătoare a unor elemente
Evident că noi, la adăpostul călduţ al unor secole de ştiinţă, nu putem decât să zâmbim superior citind astfel de exemple, minunându-ne cu glas tare:”frate, dar de unde le-au venit ideile astea?”
Interesant este faptul că moartea acestor idei nu se datorează faptului că nu au fost probate experimental ci pentru că ele nu au făcut parte din niciun sistem coerent de explicare supranaturală a realităţii. Nu au fost parte a niciunei religii. În definitiv, asta este diferenţa esenţială între, de exemplu, opinia lui Democrit, mai sus menţionată, şi dogma iudeo-creştină a lui Adam şi Eva.

Marele inamic al cunoaşterii este postularea. Iată reţeta: cineva, om/profet/zeitate (în orice caz, persoană de încredere) declară ceva iar apoi acea afirmaţie devine adevăr inatacabil. În plus, sunt ridicate bariere importante împotriva cercetării corectitudinii celor afirmate.
Iată de ce mă declar în favoarea cercetării, fără idei preconcepute, a adevărului. Am avea numai de câştigat dacă majoritatea semenilor noştri ar cunoaşte...

Componentele metodei ştiinţifice

1. Formularea unei întrebări legate de realitatea înconjurătoare: „cum a apărut...?”, „cum funcţionează...?”, ce se întâmplă dacă...?”
2. Cercetarea informaţiilor disponibile. Orice sursă de informaţie poate fi extrem de utilă, deseori domeniile cunoaşterii se întrepătrund
3. Formularea unei ipoteze de lucru. Pe baza informaţiilor adunate la punctul 2, se trece la formularea unui model mental al realităţii
4. Se verifică experimental ipoteza de lucru. Condiţia esenţială a unui experiment reuşit este ca acesta să dea aceleaşi rezultate de fiecare dată când este repetat în aceleaşi condiţii, indiferent de cel care conduce experimentul
5. Dacă mai multe ipoteze înrudite sunt verificate experimental, se formulează o teorie care devine modelul ştiinţific al realităţii capabil să facă predicţii, extrapolând în afara ipotezelor concrete care i-au stat la bază
6. Predicţiile de la punctul 5 sunt din nou verificate experimental, urmând metodologia de la punctul 4, şi dacă chiar şi un singur experiment eşuează sistematic, teoria este abandonată. Dacă însă experimentele confirmă predicţiile, teoria este validată drept model acceptabil de descriere a realităţii.

Din punctul de vedere al înţelegerii universului, omenirea a avut câteva succese notabile, dar mai există foarte multe domenii în care nu există decât ipoteze de lucru şi prea puţine teorii care să fie constant re-validate de experimente.
Unul dintre exemplele celebre de metodă ştiinţifică pusă la lucru o reprezintă validarea teoriei relativităţii. Ca o consecinţă directă a modelului său teoretic, Albert Einstein a formulat predicţia că gravitaţia curbează continumuul spaţiu timp iar lumina este curbată de corpurile cu masa foarte mare pe lângă care trece. În 1919, la câţiva ani de la formularea teoriei, s-a ivit prima ocazie de verificare experimentală a acestei predicţii, când nişte astronomi englezi, în timpul unei eclipse solare totale, au observat curbarea traseului luminii provenite de stelele aflate în spatele soarelui.
Astfel, Einstein l-a „învins” pe Newton, a cărui teorie a fost astfel detronată. Totuşi, mai folosim mecanica newtoniană, întrucât la mase şi viteze relativ mici, este o aproximare foarte bună a realităţii.
Când însă studiem lumina galaxiilor îndepărtate trebuie să ţinem cont de efectul de lentilă pe care îl au masele corpurile cereşti care se interpun.

Astfel au fost validate şi alte teorii, nu numai din fizică. Din păcate, constatăm că metoda ştiinţifică nu este de ajuns pentru ca toţi oamenii să accepte unele teorii validate şi re-validate experimental de nenumărate ori, în special dacă ele descrie realitatea într-un fel care contravine postulărilor religioase. Exemplul cel mai cunoscut este cel al teoriei evoluţionismului, care este însă subiectul unei alte postări.

Nu putem ieşi din această stare de negare decât dacă înţelegem şi îmbrăţişăm metoda ştiinţifică. De acord?

Mitul lui Iisus

Începuturile misticismului
Astăzi, creştinismul este una dintre cele 3 mari religii monoteiste ale omenirii. Nu a fost întotdeauna aşa. Toate religiile au avut zile mai bune sau mai rele, unele au apărut înaintea altora iar altele au dispărut fie după perioade de glorie fie complet uitate de urmaşi. Noi ne aducem aminte doar de cele care au influenţat istoria şi civilizaţia: Amun Ra şi pleiada de zeităţi egiptene, Zeus şi ceilalţi olimpieni, Jupiter & Co, versiunile romane ale acestora din urmă, asta ca să le numim doar pe cele mai cunoscute.
Privind în urmă la istoricul concepţiilor religioase, putem presupune că misticismul a apărut de îndată ce oamenii au devenit capabili să-şi comunice unii altora noţiuni abstracte. Imediat după achiziţia limbajului articulat, omul primitiv a căutat explicaţii pentru tot ceea ce-l înconjura, dar pentru el, chiar şi cele mai banale fenomene naturale erau de neînţeles iar reacţia lui la măreţia şi complexitatea universului a fost să antropomorfizeze, cu multă imaginaţie, golurile cunoaşterii sale limitate. Astfel, soarele, marea, animalele, plantele erau însufleţite, fiecare purtând într-însul spiritul, sufletul unei zeităţi pe care, de cele mai multe ori, şi-o imaginau ca având înfăţişarea unui om.
Până recent, odată cu dezvoltarea ştiinţei, explicaţiile supranaturale erau singurele încercări de a răspunde la marile întrebări ale omenirii: cine suntem, unde ne aflăm, ce se întâmplă cu noi etc. Tocmai complexitatea crescândă a întrebărilor pe care oamenii au ajuns să şi le pună a determinat structurarea concepţiilor mistice, supranaturale în sisteme cuprinzătoare, religiile. Relativa izolare a popoarelor în zorii umanităţii a determinat dezvoltarea aproape independentă a religiilor, în sisteme diverse, uneori asemănătoare între ele, alteori foarte diferite dar întotdeauna mutual incompatibile.

Meme
Una dintre achiziţiile relativ noi ale ştiinţei a fost înţelegerea felului în care ideile, conceptele se transmit de la individ la individ, copiindu-se perfect sau cu mici modificări, ajung să evolueze, "parazitând" creierele oamenilor, făcându-i uneori să acţioneze împotriva propriului lor interes. Folosind o analogie cu genele, alte unităţi de informaţie care se copiază, trecând de la o generaţie la alta, Richard Dawkins le-a numit meme. Transmiterea lor urmează un model viral, au o viaţă proprie, se influenţează unele pe altele, şi, urmând exact analogia cu genele, se răspândesc cu atât mai mult cu cât sunt mai pregătite să acapareze minţile oamenilor. De fapt, aceste meme sunt supuse şi ele mecanismului darwinist de selecţie naturală, întrucât sunt îndeplinite cele 3 condiţii necesare: ereditate, mutaţie şi competiţie pentru resurse.
Religiile, sunt de fapt complexe de meme, memeplexe, colecţii de idei sau concepte individuale uşor de distins pentru oricine. De exemplu, ideea că Iisus a fost născut de o fecioară este o memă şi face parte integrantă din memeplexul numit creştinism. Alte meme sunt comune mai multor religii ca de exemplu noţiunile de rai şi de iad. Oricine poate să facă un scurt inventar al celor mai răspândite religii şi va observa atât meme identice cât şi meme foarte diferite, exact ca în cazul oamenilor care pot să împartă gene comune fără a-şi pierde identitatea. Evident că există religii asemănătoare, cu multe meme comune sau înrudite, după cum există şi religii foarte diferite. Există atât religii foarte viguroase, cu sute de milioane de adepţi cât şi religii fragile sau chiar extincte după perioade de glorie, vezi exemplele celebre din Grecia şi Roma antice.

Religiile, "specii" virtuale
Din punctul de vedere al elementelor constitutive, speciile de animale, inclusiv oamenii, sunt "maşini de supravieţuire" pentru genele care se află într-o competiţie acerbă unele cu celelalte. Pe termen lung, vor supravieţui doar acele gene care vor construi "maşini de supravieţuire" mai performante, specii mai capabile să se replice mai repede şi mai mult, cu o speranţă de viaţă cât mai lungă.
Ducând analogia până la capăt, religiile sunt "maşinile de supravieţuire" ale miturilor. Aceste "specii" pur informatice pot împărţi unele meme, pot fi mai viguroase sau mai plăpânde. Unele sunt foarte agresive în prozelitism, atacând alte religii, pe când altele sunt mai paşnice şi nu declară război sfânt infidelilor.
Este greu de prevăzut care va fi evoluţia raporturilor dintre diversele religii actuale. Peste ani şi ani, probabil unele religii actuale vor fi ajuns extincte, vor fi apărut alte religii noi, derivate din cele existente, într-o luptă eternă pentru supravieţuire în minţile oamenilor. Cu siguranţă, însă, unităţile de informaţie mistică, miturile, vor dăinui mult mai mult decât actualele lor "vehicule de supravieţuire", trecând pur şi simplu în alte religii noi care se vor naşte.

Mitul eroului
În multitudinea de mituri apărute pe faţa Pământului, cea mai populată categorie este cea a eroului. Acest tip de mit a fost denumit de către Joseph Campbell monomit. Caracteristicile cele mai întâlnite ale eroilor, fie că sunt divinităţi incă adorate fie că sunt zei sau semi-zei uitaţi, pot fi grupate astfel:
Concepere miraculoasă şi naştere
Iniţierea copilului-erou
Retragerea din familie sau comunitate pentru meditaţie şi pregătire
Încercări şi provocări
Moartea
Pasul către o altă lume
Învierea şi renaşterea
Iertarea păcatelor
Cu mici diferenţe, aceste elemente se regăsesc la Osiris, Prometeu, Moise, Buddha, Iisus.
Greu de stabilit cu exactitate de ce este acest mit atât de popular. Putem totuşi specula, plecând de la originile speciei noastre. Organizarea socială a primilor oameni era asemănătoare cu cea a primatelor, verii noştri întru evoluţie, şi derivă din cea a strămoşilor noştri comuni. Indivizii erau fiinţe sociale, trăiau în clanuri conduse de un mascul dominant. Este posibil ca mitul eroului să se fi născut din visul oamenilor de a avea un conducător perfect, atotputernic, etern, care să-i protejeze, să le îndrume paşii, şi să-i salveze de toate pericolele ştiute şi neştiute. Dacă eroul, personajul istoric, a existat vreodată în carne şi oase şi doar apoi imaginaţia oamenilor i-a acordat atribute supranaturale, este totalmente irelevant. "Legitimitatea" mitului rezidă nu din dovezile istorice din spatele faptelor miraculoase ci din numărul şi influenţa adepţilor.

Iisus, personaj istoric?
Încercările oamenilor moderni de a înţelege originea miturilor trebuie să plece de la studierea izvoarelor istorice. De fapt, abordarea ar trebui să fie similară studiului altor evenimente istorice, cum ar fi ascensiunea şi declinul Imperiului Roman. În acest caz, de pildă, pe lângă documentele "oficiale" ale statului roman, istoricii studiază şi sursele istorice contemporane independente, fie romane fie aparţinând altor popoare. Dacă am studia doar textele apologetice şi versurile închinate împăratului Nero, am ajunge la o concluzie radical diferită de cea reală care ţine cont de izvoarele independente.
O controversă divizează oamenii interesaţi de studierea fenomenului Iisus. Pe de o parte, creştinii devotaţi încearcă să dovedească că personajul istoric a existat cu adevărat pentru că astfel, cred ei, credinţa în el capătă legitimitate. Pe de altă parte, există oameni care cred că dacă dovedesc că acesta nu a existat cu adevărat, tot edificiul creştinismului se va fi prăbuşit.
Varianta pozitivă nu a putut fi demonstrată întrucât în afara textelor apologetice creştine, nu există dovezi istorice independente care să certifice existenţa unui astfel de profet obscur din Palestina, provincie romană în acele vremuri şi nici nu sunt prea multe speranţe că vor apărea acum, la aproape 2000 de ani de la evenimente. Varianta negativă este chiar mai greu de dovedit pentru că este greu de imaginat o mărturie istorică, de acum 2000 de ani care să nege fundamentele unei religii care s-a născut ulterior. Este ca şi cum am scrie acum referinţe despre inexistenţa unui profet contemporan nouă care peste sute de ani va constitui fundamentul unei alte religii, despre care acum nici nu avem habar.
Miza controversei este într-adevăr redutabilă dar nu cred că există şanse ca disputa să se finalizeze în vreun fel. De aceea consider că dezbaterea ar trebui să se mute către punerea acestui mit în contextul istoric potrivit acelor vremuri.

Rivalii lui Iisus
Analizând cu obiectivitate personajul mistic Iisus, aşa cum reiese din apologetica creştină, remarcăm că acesta se încadrează în tipologia mitului eroului, descrisă mai sus. Dar nu era nicidecum un mit singular în spaţiul mediteranean acum două milenii. Totuşi, aşa cum de regulă istoria este scrisă de învingători, biserica creştină a avut grijă mai apoi să reducă, să înfiereze sau să bagatelizeze competitorii lui Iisus din acea perioadă de început, când acestă religie nu era nici pe departe aşa de răspândită şi influentă ca acum.
Cultul lui Mithras, foarte popular în special în rândul soldaţilor romani în primele două secole ale erei noastre, avea multe similarităţi cu creştinismul. Mithras, ca şi Iisus, ar fi fost fiul lui Dumnezeu, născut pe 25 decembrie dintr-o fecioară, după moarte s-ar fi înălţat la ceruri şi ar fi înviat după 3 zile. Mai mult, ritualul pâinii şi vinului era identic cu cel al creştinilor. Este greu de stabilit acum cine pe cine a copiat. Probabil ambele mituri îşi au originea în mitul lui Horus, zeitate egipteană. Cert este că numărul adepţilor lui Mithras era la un moment dat mult mai mare decât cel al lui Iisus.
Despre următorii rivali există relatări istorice independente care certifică autenticitatea personajelor istorice care le-au stat la bază. Primul şi cel mai redutabil este Ioan Botezătorul, un profet extrem de popular în Palestina acelor vremuri. În acestă chestiune, biserica creştină s-a văzut în faţa unei încercări importante de a prezenta botezul lui Iisus altfel decât un act iniţiatic, ca de la profet (Ioan) la ucenic (Iisus). Evangheliile prezintă diferit această presupusă întâmplare şi se observă o diminuare a rolului lui Ioan de la evanghelia cea mai veche la cea mai recentă ceea ce este un semn clar de deranj, probabil declanşat de numărul important de evrei pentru care Ioan era adevăratul Mesia. Credinţa lor a supravieţuit timpului, actualmente existând în jur de aproximativ 100.000 de mandeeni care trăiesc în special pe actualul teritoriu al Irakului şi-l venerează pe Botezător.
Despre următorul rival există de asemenea referinţe biblice, negative de data asta. Simon Magul din Samara a fost un profet demonizat de biserica creştină probabil pentru că reprezenta un adevărat pericol pentru tânăra religie.
Apollonius din Tyana a fost un filozof şi gânditor grec din Asia Mică ale cărui învăţături, mult după moartea lui, au ajuns sa influenţeze mulţi romani care l-au divinizat. Cel mai notabil exemplu a fost cel al lui Caracalla, împărat roman între 211 şi 217.
Nici evreii nu au dus lipsă de personaje istorice care au intrat în conştiinţa publică drept Mesia. Cel mai important exemplu este cel al lui Simon Bar Kochba care a condus o revoltă militară de dezrobire a Israelului de sub jugul roman. Acest militar, urmaş al lui David, vorbea limba războiului iar acest mesaj radical diferit de cel al lui Iisus a avut un ecou mult mai important în rândul evreilor şi pentru că el corespundea mitului evreiesc antic al eliberatorului care îi înfrânge pe duşmani cu sabia în mână. Din păcate pentru el şi pentru adepţii lui, răzbunarea Romei a fost prea violentă şi a dus la ştergerea statului Israel de pe hărţile spaţiului mediteranean pentru aproape 2000 de ani.
Au mai fost probabil şi alţi rivali, mult diferiţi sau poate împărţind aceleaşi caracteristici ale mitului eroului. Dar totuşi de ce tocmai acest profet a reuşit acolo unde ceilalţi au eşuat? Care este secretul succesului lui Iisus?

Ingredientele succesului
La fel ca toate celelalte religii, creştinismul este un memeplex, o colecţie de meme, care, la naştere, a preluat unele mituri ca atare din alte religii, în special din iudaism, iar pe altele le-a preluat cu modificări din fondul de meme existent în acea perioadă în spaţiul mediteranian. Din raţiuni lesne de înţeles, creştinismul acceptă doar preluarea memelor comune iudaismului, opunându-se categoric ideii că mitul lui Iisus ar fi altceva decât o preluare, ediţie revizuită şi adaptată, a altor mituri mai vechi.
Totuşi care sunt ingredientele care au stat la baza succesului creştinismului în faţa atâtor alte religii care împânzeau imperiul roman la începutul erei noastre?

Mesajul lui Iisus este unul de pace şi înţelegere. De altfel, comparând Dumnezeul violent, răzbunător, genocidal al Vechiului Testament cu cel descris în Noul Testament, observăm o îmbunătăţire evidentă. Unul dintre mesajele principale ale dogmei creştine este iubirea aproapelui, deşi este posibil ca personajul istoric Iisus, dacă a existat cu adevărat, fiind un evreu, să se refere la iubirea aproapelui tău evreu. Nu putem ştii la ce s-a referit de fapt, mult mai important este calitatea mesajului care a rămas.
Creştinismul nu presupunea doar aderarea la cultul unei divinităţi, ca alte religii de pe atunci, ci solicita adepţilor săi adoptarea unei alte filozofii de viaţă iar acest lucru dădea o mai mare aderenţă la această dogmă.
Spre deosebire de mithraism, care era rezervat bărbaţilor sau al iudaismului care era rezervat doar evreilor, creştinismul se adresa tuturor, indiferent de sex, rasă sau statut social.

Aşadar, creştinismul a învins pentru că memele lui s-au multiplicat mai des şi au supravieţuit mai mult timp. Multiplicarea masivă a fost atinsă prin faptul că toţi oamenii erau susceptibili "infecţiei", iar mesajul era într-adevăr foarte atractiv, plin de speranţă, promiţând "împărăţia cerurilor" oricui se pocăieşte. Supravieţuirea pe termen lung a fost atinsă prin faptul că această religie impunea o investiţie afectivă prin forma adoptării unei filozofii de viaţă. Odată investiţia făcută, oamenii tind să renunţe foarte greu la ideile care le-au fost aproape de suflet .
Este posibil ca şi şansa să fi jucat un rol în succesul lui Iisus. Este greu de închipuit ce s-ar fi întâmplat dacă Împăratul Constantin nu ar fi declarat creştinismul religia oficială a imperiului sau dacă nu ar fi convocat Consiliul de la Nicaea care a avut un rol hotărâtor în întărirea unităţii bisericii. Nicicând nu trebuie să subestimăm importanţa organizării şi a logisticii.

Viitorul
Întrucât sunt lipsit de orice puteri mistice, nu voi face nicio profeţie legată de viitorul creştinismului. Totuşi merită să analizăm nişte tendinţe istorice globale. În competiţia intensă dintre religii, succesul este măsurat prin numărul total de adepţi iar tendinţele pot fi măsurate prin numărul de adepţi noi. Din aceste puncte de vedere, forţele care stau la baza dinamicii confesionale sunt legate mai degrabă de factori non-religioşi, cum ar fi natalitatea din teritoriile tradiţionale (aici creştinismul stă mult mai rău decât islamismul, de pildă), sau influenţă economică şi geo-strategică (iar aici creştinismul are un mare plus care permite finanţarea bisericilor şi atragerea de noi adepţi).
Un pericol mult mai mare atât pentru biserica creştină cât şi pentru celelalte religii competitoare îl reprezintă curentul de gândire raţională, bazat pe metoda ştiinţifică, care străbate lumea occidentală, deocamdată. Criticarea credinţelor supranaturale de către oameni dispuşi să analizeze obiectiv dovezile ştiinţifice reprezintă o ameninţare mult mai mare decât orice altă religie. Lupta este una de durată iar obiectivul raţionaliştilor nu trebuie să fie "sterilizarea" miturilor, sau eliminarea creierelor infectate. Aici trebuie să învăţăm de la natură şi de la practica noastră anterioară. Corpurile noastre au învăţat să coabiteze cu bacteriile, să le pună la treabă în interiorul şi pentru corpul nostru. Doar din când în când mai cădem la pat din cauza vreunui virus buclucaş dar şi de acestea am învăţat să ne protejăm prin vaccinare.
Aşadar, haideţi să ne protejăm generaţiile viitoare, "vaccinându-i" împotriva gândirii mistice, şi să-i învăţăm pe copii respectul pentru ştiinţă!

Sursa eticii si a moralei

De unde ştiu oamenii ce este bine şi ce este rău? Cum se cuvine să ne comportăm? Dacă este moral să ne însuşim bunurile altuia sau dacă ne este permis să profităm de pe urma naivităţii celor săraci cu duhul?

La aceste întrebări, credincioşii nu au niciun dubiu: de la Dumnezeu.

Dar cum este mult prea ocupată cu alte chestiuni, probabil mai importante, divinitatea ne-a transmis cuvântul său prin intermediari care se folosesc de texte scrise acum multe sute de ani pentru a influenţa, printre multe altele, şi simţul etic şi moral al adepţilor ei.

Aşa o poziţie categorică şi lipsită de dovezi care să o susţină, invită la o abordare bidimensională a chestiunii moralei de-a lungul căreia voi încerca să argumentez şi opinia mea:

Dimensiunea culturală
Întâi se cuvine să aruncăm o privire comparativă asupra normelor etice ale nenumăratelor religii actuale şi să luăm exemplul poligamiei care a fost instituţionalizată de către ramura tradiţionalistă a islamului, Wahhabismul. Adepţii acestui curent consideră această practică ca etică şi morală deşi ea este dezavuată nu numai de celelalte mari religii monoteiste, iudaismul şi creştinismul, ci şi de curentul de bază al islamului. Şi nu este singurul curent religios aflat în această situaţie. Să nu uităm că, până nu demult, mormonii, creştini în esenţă, îşi luau şi ei câte trei-patru neveste.

Atât adepţii cât şi opozanţii poligamiei pretind că urmează întocmai porunca divinităţii. Este oare posibil ca şi unii şi alţii să aibă dreptate? Sau, mai degrabă, şi unii şi alţii s-au "inspirat" din alte surse şi doar folosesc influenţa religiei pentru a-şi impune modelul etic?

Chiar mai interesant este exemplul vieţii sexuale a clerului unde două ramuri foarte importante ale creştinismului au reuşit "performanţa" de a ajunge la concluzii opuse deşi declară că învăţăturile lor provin din aceeaşi sursă: Biblia. Astfel, ortodocşii permit căsătoria preoţilor în timp ce romano-catolicii impun celibatul.

Alte chestiuni etice de o însemnătate covârşitor mai mare, cum ar fi pedeapsa "potrivită" pentru apostazie, sunt şi ele tratate diferit de către marile religii monoteiste. Mai mult, există diferite curente de opinie în cadrul acestora care au soluţii diferite pentru acest delict de opinie. Pe de o parte, în ţările în care Shari'a este la rang de lege, cel care renunţă la islam este condamnat la moarte. Pe de altă parte, musulmanii mai moderaţi consideră că niciun muritor nu are dreptul să intervină şi să-l pedepsească pe păcătos deşi sunt de acord că aceasta ar fi pedeapsa potrivită. Din fericire, noi trăim într-un stat unde religia nu are influenţe asupra sistemului judiciar şi de aceea ne putem pune aceste întrebări... Exemplele mai pot continua dar mă opresc aici de teamă să nu vă plictisesc.

În concluzie, diferenţele evidente, dacă nu chiar contradicţiile dintre perceptele etice ale diferitelor curente religioase anulează posibilitatea ca toate religiile să aibă dreptate simultan în spinoasa chestiune a ceea ce este moral în ziua de astăzi.

Şi cum fiecare religie pretinde că este deţinătoarea adevărului suprem, observatorul imparţial este pus în faţa unei întrebări terifiante: cine este Divinitatea ADEVĂRATĂ al cărui cuvânt trebuie să-l urmeze negreşit? Allah, Dumnezeul iudeo-creştin, Buddha, Brahma sau poate Jupiter, Zeus, Thor, Wotan?

Întâmpinăm dificultaţi mari dacă dorim să alegem raţional, în condiţiile în care răspunsul la acestă întrebare l-am primit deja în primii ani de viaţă, fiecare după religia în care a fost crescut. Dacă suntem educaţi în familii creştine, îl alegem pe Hristos, dacă suntem educaţi în familii musulmane, îl alegem pe Allah, ş.a.m.d., de regulă fără a trece prin filtrul gândirii nici validitatea standardului etic şi nici provenienţa acestuia. Ştim doar ce ni se spune de către familie, biserică, şcoală că este bine. În acest fel, concepţiile noastre despre bine şi rău îşi trag de fapt seva din moralitatea comunităţii în care am fost crescuţi.

Ne trebuie doar puţină imaginaţie şi ceva obiectivitate pentru a ne închipui că ne-am născut în Afganistan, în fieful talibanilor, iar întreaga noastră educaţie s-ar rezuma la tiradele veninoase ale unui mulah semianalfabet care pretinde că ne transmite cuvântul divin al profetului. Cu mare probabilitate, la ora asta am planifica atacuri cu bombă şi, dacă ne-ar mai rămâne timp, am fugări nefericitele femei care au îndrăznit să iasă din casă neacoperite din cap şi până în picioare. Şi toate astea în numele divinităţii.

Nici creştinismul nu este străin de astfel de excese sângeroase dacă este să ne gândim numai la Inchiziţie iar această menţiune ne conduce către cea de a doua dimensiune a eticii.

Dimensiunea temporală
Standardele etice sunt destul de schimbătoare în timp, ele evoluând odată cu influenţele sociale, etnice, tehnologice la care este supusă societatea. Dovada cea mai elocventă a evoluţiei standardelor de moralitate este chiar Biblia care şi asatăzi este încă indicată pe scară largă drept sursă a învăţăturilor despre bine şi rău.

Prin pildele lui Avraam (care este gata să-şi sacrifice copilul, pe Isaac) şi Moise (care a dat poruncă soldaţilor săi să ucidă, în vreme de război, nu numai toţi bărbaţii madianiţi ci şi toţi băieţii şi toate femeile care nu mai erau virgine) aflăm că în perioada în care a fost scris Vechiul Testament, infanticidul şi chiar genocidul în numele credinţei reprezentau idealuri de moralitate. Astăzi, pentru aceleaşi gesturi, societatea l-ar condamna pe făptaş la ani grei de temniţă sau l-ar interna într-un ospiciu. Cu toate acestea, autorii textului îl consideră un model de urmat, pretinzând că, de fapt, cei doi urmau dorinţa lui Dumnezeu.

Noul Testament, scris la câteva secole după cel Vechi, reprezintă indubitabil un pas înainte în ceea ce priveşte standardele de moralitate. Nici nu este de mirare. Între timp, societatea evoluase, ideile despre bine şi rău se modificaseră şi ele.

Analiza tuturor textelor religioase, inclusiv a Coranului şi a Bibliei, ne furnizează şi alte dovezi că acestea reflectă moravurile vremurilor în care au fost scrise.

Majoritatea teologilor contemporani se grăbesc să specifice că Biblia nu trebuie luată ad litteram. Textul ar trebui "interpretat", "distilat" pentru a rămâne esenţa învăţăturii primite de la Dumnezeu. Tocmai aici este călcâiul lui Ahile! Interpretarea este făcută de oameni, membrii ai societăţii contemporane, în funcţie de normele de moralitate acceptate astăzi. În esenţă, aceste noţiuni de bine şi rău sunt definite de societatea în care trăim prin interacţiunile complexe la care sunt supuşi membrii ei.

De regulă, într-o comunitate suficient de bine definită şi omogenă, se ajunge dacă nu la un consens general atunci măcar la unul majoritar. Să luăm un singur exemplu: în urmă cu câteva decenii, la ţară, femeile nemăritate care rămâneau însărcinate ajungeau ruşinea satului. Astăzi, odată cu revoluţia tehnologică care ne-a adus lumea în casă prin intermediul televizorului, sătenii au adoptat multe dintre moravurile orăşenilor iar un copil din flori cu greu mai stârneşte discuţii pe uliţe.

Consensul majoritar stă la baza noţiunilor noastre despre bine şi rău. Aşa schimbător cum este, el are o forţă foarte mare şi ajunge să influenţeze până şi religia chiar dacă aceasta se caracterizează printr-o rezistenţă mare la schimbare.

Un exemplu elocvent este cel al bisericii anglicane care nu demult a admis pătrunderea femeilor în rândul clericilor, la un secol distanţă faţă de legiferarea votului universal. În România, dreptul femeilor la vot a fost legiferat ceva mai târziu decât în Marea Britanie dar biserica ortodoxă este încă foarte departe de a accepta ideea de femei-preot. Astfel putem spune că ortodoxia este mai impermeabilă decât anglicanismul, sau mai degrabă putem afirma că societatea românească încă nu priveşte femeia pe picior de egalitate cu bărbatul.

Este bine sau este rău?

Misticism

MISTICÍSM s.n. Credinţă în existenţa unor forţe supranaturale şi în posibilitatea omului de a comunica direct cu aceste forţe (prin revelaţie, intuiţie, extaz); misticitate. ♦ Stare de spirit specifică misticului (2). – Din fr. mysticisme. Sursa DEX ’98

Au fost oamenii dintotdeauna înclinaţi înspre a da explicaţii supranaturale unor fenomene naturale a căror cauză nu şi-o puteau explica?
Iată o întrebare care este din păcate şi astăzi actuală. Pentru început, haideţi să vedem ce presupune misticismul:

1. Atribuirea de explicaţii supranaturale unor fenomene naturale pe care oamenii nu şi le pot explica încă.
2. Organizarea acestor explicaţii într-un sistem cuprinzător care tinde apoi să explice absolut totul. Obligatoriu, acest sistem conţine şi elemente motivaţionale menite să crească aderenţa la acest sistem de gândire.
3. Convingerea că modalitatea detaliată prin care lumea supranaturală ne influenţează existenţa este dincolo de puterea de înţelegere a oamenilor.

Legat de punctul 1, este suficient să facem o sumară incursiune în istoricul explicaţiilor pe care oamenii le-au dat fenomenelor naturale care acum sunt cunoascute în detaliu. Astfel, cutremurele, fulgerele, erupţiile vulcanice sau eclipsele erau manifestări ale furiei divinităţii. Soarele era un car de foc condus de un zeu, stelele de pe cer reprezentau deităţi care influenţau vieţile muritorilor. Desigur că noi avem tendinţa să privim cu o uşoară superioritate acele idei, la adăpostul călduţ al atâtor secole de progres ştiinţific dar haideţi să încercăm să ne punem în pielea primilor oameni. Cu siguranţă, erau fiinţe inteligente dotate cu cel mai mare creier, raportat la greutatea corporală, din regnul animal. Totuşi, înclin să cred că nu inteligenţa ne-a adus în statutul de specie dominantă pe Terra ci vorbirea. Desigur că abilitatea de a comunica prin cuvinte, care nu sunt altceva decât noţiuni abstracte menite să descrie realitatea în nuanţe infinite, este tot un atribut al inteligenţei, însă unul care reprezintă un salt calitativ faţă de speciile înrudite. Există suficiente dovezi că animalele posedă o inteligenţă cu atât mai mare cu cât au apărut mai târziu pe scara evoluţiei: şoriceii sunt mai inteligenţi decât viermii, gorilele sunt mai inteligente decât câinii, etc. Totuşi, nicio altă specie modernă nu este capabilă de comunicare prin noţiuni abstracte menite să descrie realitatea.

Putem să ne imaginăm că printre primele subiecte de discuţie ale oamenilor primitivi s-au aflat şi explicaţiile fenomenelor naturale pe care nu le înţelegeau. Antropomorfizarea naturii a fost primul pas pe care l-a făcut omenirea pe calea cunoaşterii. Desigur că este foarte greu să spui „nu ştiu” atunci când eşti întrebat despre ceva ce nu poţi înţelege. Statutul de membru important al comunităţii/clanului/tribului te obligă să ai un răspuns. Singurul la îndemână, până nu demult, ţinea de supranatural.
Aceste explicaţii supranaturale s-au organizat apoi în meme care au o viaţă proprie, se propagă viral şi evoluează în funcţie de felul în care se adapteze dorinţei de cunoaştere a omului. Astfel putem spune că dacă viaţa a apărut acum 3,6 miliarde de ani odată ADN-ului organizat în gene, misticismul a apărut odată cu dezvoltarea vorbirii şi apariţia primelor meme care „explicau” realitatea înconjurătoare. În timp, o parte dintre aceste meme au evoluat şi s-au organizat în religii sau pseudoştiinţe (astrologia, numerologia etc.). O altă parte a acestor meme a rămas dezorganizată într-un soi rezervor de credinţe care încă mai influenţează viaţa multor oameni (superstiţii de genul: „nu te întoarce din drum pentru că vei avea ghinion”)

Aşadar, misticismul este un complex de meme, un memeplex, care are o viaţă proprie, evoluează permanent, adaptându-se permanent zeitgeist-ului. Cea mai importantă formă de adaptare a misticismului o constituie dogma referitoare la imposibilitatea ca oamenii să înţeleagă supranaturalul. Astfel, misticismul caută să se apere împotriva oricăror încercări de face lumină postulând că înţelegerea dogmei este dincolo de posibilităţile minţii omeneşti.

În concluzie, misticismul vine din dorinţa legitimă de a da nişte explicaţii la multitudinea de fenomene pe care omul primitiv nu le înţelegea. Ceea ce era pe atunci scuzabil, acum este de neiertat. În zilele noastre, pe de o parte avem la dispoziţie explicaţii ştiinţifice pentru o foarte multe dintre mari întrebări ale omenirii iar pe de altă parte cunoaştem istoricul ultimelor câteva secole şi astfel suntem siguri că ceea ce este acum încă neexplicat nu are automat o explicaţie mistică ci doar este o provocare pe care ştiinţa trebuie să o rezolve. Şi o va face, achitându-se cu succes de sarcină, împingând orizonturile cunoaşterii tot mai departe.